Personajul îndrăgostit în literatura postmodernistă

ABSTRACT

Sociologists call this century a century of neo-narcissism, when the interests are more important than the hedonistic self, the cult of pleasure is maintained by “the pharmacies of happiness” (Lipovetsky), by excessive attention given to the body, to the carcass, to the exteriority. Is the consumer-man, the man of performance still capable of loving authentically?, has asked himself Byung-Chul Han, problematizing through the nature of Eros which excludes the “to be able” and emphasizing “the power-less that, instead of making myself conspicuous, I get lost in the other”. The current awareness of I can, I know, eliminates from the consumer society the “vulnerability” of love, like a dedication to anyone other than himself, and death of the solitary. The erotic feelings fall into a bodily performance, privileging the sensation and the speech that defines it.

Keywords: body, love, omnipotence, narcissism, vulnerability, feeling, emotion.

Tot mai mult se vorbeşte despre transcenderea erotismului în literatura actuală de la sentiment la aventură corporală, prolifică la nivel de tehnică şi formule care vizează diversitatea şi intensitatea senzorială. Fiecare epocă istorică are propriul său discurs despre iubire, motivat de o mentalitate constituită social şi cultural asupra erosului. Iată de ce o ierarhizare a erotologiilor actuale ale romanului contemporan ar trebui operată din perspectiva noilor mutaţii de percepţie erotică a omului postmodern, care trăieşte crizele postistoriei.

Începutul sec. al XXI-lea este definit drept unul al  performanţei ajunse la o altitudine fără precedent în istorie. Byung-Chul Han, într-un eseu penetrant despre lumea în care trăim, subliniază, cu rol de avertisment, faptul că acel trebuie, de ordin moral, coercitiv şi inhibant al „societăţii disciplinare” (aşa cum o gândea Foucault),  în societatea neoliberală, consumeristă,  a fost înlocuit de omnipotenţa emancipată, libertină chiar, în care „nimic nu e imposibil” şi în care activitatea socială, dar şi cea intimă se situează sub semnul performanţei. Societatea performanţei supralicitează pe „poţi” supunând individul propriilor lui proiecte, de la care acesta nu se poate sustrage, fără ultragierea sinelui. Frustrării de a nu putea îi este preferat riscul hiperoboselii, al depresiei, al culpabilizării şi, în final, al autodistrugerii.

Şi totuşi, resursele corpului par inepuizabile în proiectul lui „poţi”. Conştiinţa corporală a omului postistoric nu doar avansează enorm, dar devine transcendenţă, înlocuind  vechile transcendenţe care erau, în primul rând de ordin religios.  Materialismul societăţii de consum în prima lui fază este depăşit prin atenţia pentru valorile care instaurează confortul sinelui, proliferându-se „farmaciile fericirii” (Gilles Lipovetsky) şi toate tehnicile care promit armonii interioare şi exterioare la pachet. Sub semnul consumerismului se situează nu doar obiectul, dar şi subiectul, care devine un bun de consum adus până la fetişizare. Frumuseţea devine un cult, o „cultură a narcisismului” (Robert Muchembled), „tot mai puţin un dat şi tot mai mult o prelucrare, tot mai puţin un destin şi tot mai mult un proiect, o manifestare menită a se răspândi şi a fi fabricată” [1, p. 254]. Finalitatea prioritară devine plăcerea, obţinută prin explorări îndrăzneţe ale senzaţiilor. Noile politici media ale sec. XXI identifică corpul îngrijit, fardat, transformabil după propria dorinţă, cu personalitatea autentică a individului. Corpul devine metonimic, exprimând sinele profund şi armonia lui cu ansamblul. Eşti o personalitate demnă de fi iubită şi preţuită! este sloganul contemporaneităţii. Individualismul este trăit ca libertate de alegere, dar şi ca perpetuă şi coercitivă provocare pentru autodepăşire în plan social şi familial. „Niciodată, scrie Robert Muchembled, omul (occidental) n-a fost atât de puternic orientat şi determinat de grupul său ca la începutul secolului al XXI-lea. Pe când, în aparenţă, individualismul triumfă, legile pieţei economice şi tirania orgasmului îl condamnă să devină un atlet al reuşitei personale, obligat permanent să le dovedească celorlalţi că poate face mai bine. Niciodată totuşi nu a dispus de o astfel de libertate de alegere, cel puţin în Europa, pentru a înflori, a profita de trupul său şi a-şi trăi din plin dorinţele într-o egalitate erotică devenită posibilă între bărbat şi femeie sau între parteneri de acelaşi „gen” [2, p. 439].

Un alt sociolog axat pe mutaţiile antropologice ale postmodernităţii, Gilles Lipovetsky, dimpotrivă scoate omul postmodern din ring şi îl vede imun la tragismul existenţei prin asumarea unei apatii nemaiîntâlnite până acum. El numeşte secolul nostru un secol al neonarcisismului, în care „inflaţia interesului pur personal, independent de crizele economice sau politice nu cunoaşte precedent” [3]. Lipovetsky preia dialogic ideea lui Christopher Lasch [4, p. 15] precum că narcisismul conduce către anularea interiorităţii veritabile, prin hiperintimitate lipsită de pudoare şi transcendenţă. Fie că omul postmodern este reprezentat drept o figură neodemiurgică, omnipotentă sau o figură epidermică, superficială, consumeristă, atât Lipovetsky (1983), cât şi Robert Muchembled sau Byung-Chul Han remarcă fragilitatea acestui eu narcisic, „înregimentat într-o cultură a supravieţuirii, care ajunge uneori la veritabile patologii [2, p. 419]. În termenii lui Lipovetsky, societatea hiperconsumului e o societate a fericirii paradoxale, întrucât bucuriile procurate nu asigură anularea decepţiilor, a sentimentului insecurităţii şi marilor depresii.

Toţi aceşti filosofi şi sociologi semnalează dificultatea, dacă nu chiar incapacitatea sentimentului erotic de a se statornici într-un secol al fragmentarismului, al hipervitezei, al transparenţei totale şi al pozitivismului, respectiv al respingerii negativismului, care în interpretare hegeliană se manifestă ca tensiune şi durere. Mai poate omul consumist, omul performanţei iubi autentic?, se întreba Byung-Chul Han, problematizând prin însăşi natura erosului care îl exclude pe a putea şi deplasează accentul pe „ne-putinţa prin care, în loc să mă afirm, mă pierd în celălalt” [5, p. 149]. Concluzia autorului Agonia erosului este sumbră. Conştiinţa actuală a lui pot, ştiu, cunosc suprimă în societatea de consum „vulnerabilitatea” iubirii, ca dăruire altcuiva decât sie însuşi, şi moarte a eului narcisic, însingurat. În condiţiile în care corpul devine azi hiperlicitat vizual, iar transparenţa absolută a imaginii sustrage intimitatea din zona protectoare a transcendenţei, erosul, spune eseistul, a ajuns la starea de agonie. „Corpul cu valoarea sa de expunere este asemenea unei mărfi. Celălalt este sexualizat ca obiect de excitaţie. Celălalt, căruia i s-a luat alteritatea, nu poate fi iubit, ci doar consumat” [5, p. 104]. Această constatare de natură metafizică, care anulează orice şansă omului postmodern spre intimitate autentică, are totuşi limitările sale.

Omul postmodern mai păstrează în adâncimile fiinţei sale nostalgia erosului instaurator de confirmare ontologică. Mai mult decât atât, oscilarea acestuia între extremele omnipotenţei şi a fragilităţii, acordă iubirii mize uriaşe: „Cu cât devenim mai individualişti, scrie Simon May în O Istorie a iubirii, cu atât ne aşteptăm mai mult ca iubirea să fie o călătorie laică pentru suflet, origine primordială a sensului şi a libertăţii, standard suprem de valoare, soluţie la problema identităţii, consolare pentru dezrădăcinare, dorinţă de lumesc şi, în acelaşi timp, dorinţă de a transcende lumescul, izbăvire de suferinţă şi făgăduinţă a veşniciei” [6, p. 293]. În aceeaşi ordine de idei, Aurel Codoban în Amurgul iubirii semnala că singurătatea modernă care se naşte din constatarea îndepărtării transcendenţei intensifică pasiunea pentru celălalt. Intensitatea emoţională este cea care ocupă locul transcendenţei în iubirea-pasiune.

Şi totuşi cu cine împărtăşeşte omul postmodern intimitatea? Cu sine sau cu celălalt? Iubeşte pentru sine sau iubeşte dincolo de sine? Deşi Narcis l-a depăşit pe Dionisos prin ordinea şi rigoarea sentimentului pe care-l trăieşte în raport cu celălalt, distanţa lui faţă de sine nu e abolită de nicio altă instanţă. Sennett Richard (citat de Byung-Chul Han) într-o analiză competentă a subiectului narcisic postmodern decide că „niciun vid şi nicio absenţă nu-l distanţează pe Narcis de el însuşi” [5, p. 104], având în vedere reducerea universului doar la dimensiunile sinelui, orice şansă a alterităţii fiind exclusă. Aşadar, eul narcisic confundă lumea cu sinele său, plăcerile şi necesităţile sunt reduse doar la sine, nicidecum ieşire din sine, nicidecum pierdere în celălalt. Negativitatea depăşirii, a transgresării în sensul lui Bataille e înlocuită de conştiinţa pozitivităţii şi a confortului. Ce mai rămâne din iubire, dacă a dispărut rănirea, tensiunea şi sensul ei transfigurator, adică toate sursele negativităţii erosului, care ating axul fiinţial, tocmai prin exces, prin faptul că sunt, în termenii lui Bataille „mai mult decât ceea ce sunt” ? [7, p. 293]. Se pare că îndrăgostitul postmodern e la fel de îndrăgostit ca şi predecesorii săi, dar, deoarece e subiect narcisic, respinge negativitatea erosului, respinge tensiunea şi durerea, inerente iubirii autentice. El preferă duratei (care include decepţie, suferinţă, aşteptare), plăcerea de moment, intensitatea efemeră, focurile intense, dar cu fitil scurt. Narcis e în căutarea idealului, pe care dacă nu-l poate oferi x, acesta se îndreaptă rapid spre y. Se ştie, iubirea lipsită de durată sucombă. Din proiectul ei rămâne valabilă doar dorinţa, iar dorinţa, spune clar Ortega I Gasset, este diferită de iubire, prin caracterul ei finit, în momentul atingerii scopului dorinţei, în timp ce iubirea e „fluid, un şuvoi de materie psihică, un fluid care curge continuu ca dintr-un izvor (…) o emanaţie continuă, o iradiere psihică ce merge de la îndrăgostit către obiectul iubirii” [8, p. 14]. Problema omului, care este în primul rând una a sufletului, a rămas în umbra unui interes major pentru carcasă, formă, exterioritate, pentru realul tangibil. Întoarcerea omului către sine este bruiată de efectul unui exces de (i)realitate. O realitate inundată de transparenţă, care angajează excesiv văzul şi auzul şi, modificându-şi formele într-o caleidoscopie fulgerătoare, întârzie viziunea, inducând „criza fanteziei” (Byung-Ghun Han).

Incoerenţa şi fragmentarismul lumii postmoderne induc o reprezentare literară la fel de pulverizată a omului despre sine şi despre societate. Identitatea fixă, capacitatea omului de a acţiona egal în fiecare situaţie este un mit contracarat de o întreagă literatură postmodernistă a ambiguităţilor referenţiale, a identităţii fragmentate, nedefinite, aflate într-o perpetuă căutare de autenticitate. Şansa autogenerativă a subiectului devine ficţiunea; identitatea rizomatică, în sens delauzian, a omului postmodern este reconstituită literar, prin conexiuni intertextuale şi contextuale. Proiectarea într-o altă fiinţă (bunăoară, un gândac în Rem, de Mircea Cărtărescu sau chiar într-o teorie literară în romanul Multivocal Man de Ho Lin) este consecinţa conştientizării omului postmodern a identităţii sale multiple. Exuvii, de Simona Popescu, surprinde prin multitudinea ipostazelor feminine, pe care le pot ascunde simoniadele unui eu exuviat şi care pot fi resuscitate prin recursul la memoria simţurilor şi a minţii, dar şi la imaginaţia identificării cu alte instanţe feminine. Pe de altă parte, eul scindat, aşa cum îl deconspira Lacan, este exact consecinţa pluralismului universului în care acesta trăieşte. Procesul de producere de sine, de ipostaze ale sinelui, prin scriitură conduce, semnala Carmen Muşat, spre o dimensiune erotică a scrisului şi a lecturii deopotrivă [9, p. 188], avansând spre o erotografie livrescă, exemplar ilustrată în Dacă într-o noapte un călător de Italo Calvino sau, în limitele literaturii locale, în Ţesut viu. 10×10 de Emilian Galaicu-Păun. Această similaritate între scris şi eros n-ar trebui să ne uimească. Bataille sugerează că poezia şi erosul ating fiinţa în ceea are ea mai intim, tranzitând limitele, pentru continuitatea fiinţei. Ca orice formă a erotismului, poezia „ne duce la moarte, şi prin moarte la continuitate” [7, p. 36].

Oricum ar sta lucrurile într-o viziune postmodernistă a corporalităţii, în literatura de azi iubirea dintre cei doi nu mai are în vedere doar personaje, ci, într-o existenţă viciată de livresc,   relaţiile dintre autor-text-cititor. Brian McHale defineşte iubirea în romanul postmodernist nu atât un obiect de reprezentare, cât un „metaobiect, nu atât o temă, cât o metatemă. Ea caracterizează nu interacţiunile ficţionale în lumea textului, ci, mai degrabă interacţiunile dintre text şi lumea sa, pe de o parte şi, dintre cititor şi lumea sa, pe de altă parte” [10, p. 344]. Pulverizarea interiorităţii, semnala Simona Sora, în studiul său Regăsirea intimităţii, a deplasat accentele spre o literatură în care identitatea eului este construită prin simulacre. Corpul postmodernităţii pe care sociologii, antropologii, filozofii îl numesc „fragmentat” (David le Breton), versatil, transformabil şi suficient sieşi, generează ficţiunea robotizată, metaromanul SF, romanul cyborg. Începând cu proza optzecistă, care, dintr-o aviditate de concret, din căutarea „unei autenticităţi dezideologizate descoperă corpul, cu potenţialul său de rezistenţă şi transgresivitate” [11, pp. 111-112], literatura postmodernistă românească ne oferă bogăţia ipostazelor textuale ale acestuia: corpul cibernetic, tehnicizat în Orbitor de Mircea Cărtărescu, în Femeia în roşu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş sau corpul textualizat, scriitura corporalizată (începând de la romanele lui Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Emilian Galaicu-Păun). Corpul devine o imensă oglindă de reprezentare a lumii, reprezentare deopotrivă existenţială şi livrescă, culturală. Perceput şi construit prin senzaţii, universul are forme foarte subiective, arondate unui context concret de ipostaziere a viziunii corporale.

Corpul este oglinda marilor schimbări culturale. Fie că este o imensă bibliotecă, în care linkurile interacţionează ca nişte organe, demonstrând natura profund livrescă a scribului contemporan, fie ca un laborator de fabricare a senzaţiilor tari, însuşite în urma spoturilor publicitare şi a mediatizării unei intense politici sexiste, fie că e expresia unui mercantilism derizoriu, axat doar pe consum, în literatura de azi valoarea sufletului are alte conotaţii decât le-a avut în literatura interbelică, iar ideea de iubire intră într-un impas, întrucât „duşmanii ei nu mai sunt cei vechi, Biserica şi morala abstinenţei, ci promiscuitatea, care o transformă în distracţie, şi banul, care o transformă în sclavie” [12, p. 157]. Accentul cade nu pe suflet, nu pe corpul cu valoare erotică, ci pe funcţii şi procese ale corpului, pe o mecanicizare progresivă a intimităţii acestuia. Despre căutarea febrilă a sufletului, a „glasului inimii” într-o epocă a dezumanizării scrie Vladimir Sorokin în romanul Gheaţa. Personajele sale trăiesc euforic reîntâlnirea cu inima, ca pe un miracol rarisim, care li se întâmplă doar celor aleşi. Trezirea inimii la viaţă nu o mai poate provoca dragostea pământească dintre bărbat şi femeie, ci gheaţa cosmică a Luminii Dintâi. Efectele conexiunii dintre inimile înviate sunt miraculoase: „Doamne, ce dulce simţire! De cum începea să tragă de inima mea, eu mă pierdeam de-a dreptul, mă pierdeam, uite-aşa, parcă mă sfârşeam. Inima-mi tresălta şi iar stătea-n loc. Şi stătea aşa, ca un bidiviu adormit. Apoi, dintr-o dată – tic! Iar se însufleţea, iar începea să tresalte. Şi el iar mi-o trăgea spre a lui”. [13, p. 179]. Aşadar, doar în planul fantasticului, al miraculosului, al nepământescului mai poate fi regăsit sufletul.

Atributele dintotdeauna ale iubirii, intensitatea şi excesul, se arată a fi nişte termeni de referinţă în ficţiunea erotică postmodernistă, dar se situează, preponderent în registrul formelor de expresie corporală. Excesul ca trăire erotică, aşa cum îl teoretiza Bataille, este evitat ca o denaturare gravă de la proiectul pozitiv al vieţii. În Cincizeci de umbre ale lui Grey de E. L. James (Editura Trei, Bucureşti, 2012) intimitatea este contabilizată, tocmai pentru a se evita excesul negativităţii, ca durere. Pledoaria personajului principal pentru ordine, rigoare şi performanţă la toate capitolele vieţii, aduce toată lumea romanului sub semnul consumabilului, a plăcerii imediate.

Corpul devine o ultimă metafizică, un simulacru al sufletului, iar sentimentele sunt înlocuite prin senzaţii. Femeia nu apare ca şansă de contopire sufletească, ci – trupească, într-o trăire a dragostei confluente, în care miza nu e reciprocitatea sentimentelor interumane, ci a erotismului (ca gest) [7, p. 90]. Vechile poetici amoroase (iubirea-seducţie, iubirea-pasiune, iubirea-androginică, mistică, iubirea-agape) sunt recurente şi în romanul postmodernist, dar recalibrate după noile politici corporale şi intimiste, după noile forme de relaţionare cu scriitura. Acestea se confruntă cu vitezomania omului postmodern, cu oboseala lui ontologică, cu incapacitatea de a ieşi din carcasa propriului său labirint corporal. Prioritar este sinele pentru sine, nu pentru celălalt: „civilizaţia hedonistă a antrenat nu atât cultul unui erotism extrem, cât o escaladă a cererilor de respect, de recunoaştere a calităţilor individuale, de atenţie pentru sine” [14, p. 216 ].

Funcţia transgresivă a iubirii a depăşit faza intens psihologizantă, în spiritul interbelicilor, cea fatală, a suicidului ca în Ana Karenina, căpătând însă alte forme ale excesului. Iubirea este confundată cu intensitatea senzaţiei (în cărţi gen Particule elementare şi Posibilitatea unei insule de Michek Houllebeck). Sau în luni de fiere de Pascal Bruckner excesul are dimensiuni patologice, prin mutilarea reciprocă a îndrăgostiţilor. Sexul e tot mai mult defulare, protest furios (romanele fraţilor Vakulovski), fantasmă nevrotică (romanele lui Dumitru Crudu) sau simplu efect de şoc. Atenţia pe corp (de senzaţii sau de litere), în defavoarea sufletului, nu defineşte o literatură erotică în sensul ei autentic, de întâlnire simbiotică a materialului, raţionalului şi sensibilului, într-o stare poetică.

După câştigurile postmoderniştilor, optzeciştilor mai întâi, în ceea ce priveşte poeticile corporale, cea mai importantă mutaţie de sens a intimităţii în planul ficţiunii erotice, ar fi intimitatea regăsită, într-o ipostază integratoare, a trupului în comuniunea lui cu sufletul. Reificarea consumeristă a celuilalt suprimă potenţialul erotic al sufletului. Iată de ce alteritatea trebuie restituită orizontului ontologic de aşteptare a intimităţii umane. În acest sens, Anthony Giddens gândeşte optimist asumarea actuală a conceptului intimităţii ca un spaţiu al auto-dezvăluirilor reciproce, precum şi o preocupare pentru auto-împlinire „care nu mai este un mod de apărare narcisist împotriva lumii exterioare ameninţătoare…, dar şi o apropiere pozitivă a situaţiilor în care influenţele globalizate au un efect asupra vieţii cotidiene” [15, p. 117]. Astfel, autodezvăluirea are la bază mecanismul erotic şi miza încrederii reciproce.

Pe aceeaşi filieră a regândirii intimităţii, Simona Sora precizează că în privinţa corpului există două feţe ale modernităţii radicale: una „postumană, cibernetică, dezumanizată, a cărei singură soluţie este evadarea din corp (prin dispariţie în lumea virtuală sau în scris, dar mai sigur prin moartea fizică), şi alta mai încrezătoare, chiar dacă armele ei nu pot străpunge carcasa lumii tehnologice. Nu mă gândesc la formele ideologizate din gender studiez tip Judith Butler, şi nici la poeticile postmoderne care-şi asumă «de(s)centrarea filozofică, «arheologică» şi psihanalitică a conceptului de subiect prin Derrida, Foucault şi Lacan», dar contează pe o rapidă transformare a metaficţiunii istoriografice autoreflexive şi discontinue în «romanul – şi istoria – care reprezintă şi prezintă o înscriere coerentă şi motivată a unei subiectivităţi unificate» [16, pp. 254-255]. Ar fi vorba mai degrabă de o abordare plurifaţetică (dinspre religie, literatură, filozofie) precum cea a lui Jean-Luc din Corpus – un corpus pentru corp pe cât de discontinuu, pe atât de unitar, pe cât de aristotelician, pe atât de radical-modern” [17, pp. 205-206] .

În această ordine de idei, o posibilitate de ieşire din criza actuală a literaturii erotice ar fi refacerea clivajului dintre corp şi suflet, precum şi conectarea acestei subiectivităţi unificate la „dorinţa metafizică a iubirii” (în limbajul lui Aurel Codoban), asigurându-se astfel instalarea logosului nu în senzaţie, ci în erosul care transformă [5, p. 174].

 

        Referinţe bibliografice:

  1. Georges Vigarello, O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Reneştere până în zilele noastre,Trad. Luana Stoica. Chişinău, Cartier, 2006, p. 254.
  2. Robert Muchembled, Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea până în zilele noastre, Trad. Liviu Papuc. Cartier, 2006.
  3. Gilles Lipovetsky, Narcis sau strategia vidului, http://www.korunk.ro/?q=ro/node/11984.
  4. Christopher Lasch, Le Complex de Narcisse, Éditions Laffont, 1981.
  5. Byung-Chul Han, Agonia erosului şi alte eseuri, Trad. Viorica Nişcov. Bucureşti, Humanitas, 2014.
  6. Simion May., O istorie a iubirii, Trad. Dana Ionescu. Bucureşti, Nemira, 2014.
  7. Georges Bataille, Erotismul, Trad. Dan Petrescu. Bucureşti, Nemira, 2005.
  8. Ortega I Gasset, Studii despre iubire, Trad. Sorin Mărculescu, Bucureşti, Humanitas, 1995.
  9. Carmen Muşat, Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernistă, Bucureşti, Cartea Românească, 2008.
  10. Brian McHale, Ficţiunea postmodernistă, Iaşi, Plorom, 2009.
  11. Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră. Proza generaţiei ’80, Papalela 45, 2000.
  12. Octavio Paz., Dubla flacără: dragoste şi erotism, Bucureşti, Humanitas, 1998.
  13. Vladimir Sorokin, Gheaţa, Trad. Denisa Fejes. Bucureşti, Curtea Veche, 2005.
  14. Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Cluj-Napoca, Idea Design and Print, 2004.
  15. Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum, Iaşi, Polirom, 2006.
  16. Antony Giddens, Consecinţele modernităţii, Bucureşti, Univers, 200.
  17. Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, Trad. Dan Popescu, Bucureşti, Univers, 2002.
  18. Simona Sora, Regăsirea intimităţii, Bucureşti, Cartea Românească, 2008.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>