Poezia este tăcere în ceea ce priveşte procesul său de elaborare. Să nu întrerupem tăcerea!

Discuţie cu Gheorghe Grigurcu

Following proposal of Nicolae Tzone, the director of Vinea Editorial house from Bucharest, I interviewed one of the most outstanding Romanian critics from Basarabia Gheorghe Grigurcu. The interview took place at „Onisifor Ghibu” library in Chisinau. The issues discussed were literary critics and poetry, relations between poetry and reality, literature and politics, Romanian literature of Basarabia, aphorisms etc. We also touched upon the personality of the interviewee and its two sides – of critic and of poet.

Keywords: Gheorghe Grigurcu, literary critics, poetry, Romanian literature of Basarabia.

 

Aliona Grati: Bună ziua, Maestre Gheorghe Grigurcu, şi bine aţi venit la Chişinău! Trebuie să Vă mărturisesc faptul că de când mi-a revenit mie sarcina să dirijez revista Metaliteratură mi s-au întâmplat o mulţime de lucruri frumoase. Deşi revista a rezistat financiar ca prin minune, graţie susţinerii Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, dar, în cea mai mare parte, datorită entuziasmului echipei de redacţie şi a autorilor care ne oferă articolele fără a fi remuneraţi pentru aceasta, aproape în fiecare număr am publicat câteva articole, conferinţe sau interviuri de excepţie. Iată că şi propunerea aceasta a domnului Nicolae Tzone, directorul Editurii Vinea de la Bucureşti, de a ne întâlni la biblioteca publică „Onisifor Ghibu” pentru a Vă ispiti şi astfel a Vă cunoaşte dialogic a venit peste mine, peste noi, ca o graţie. Îi mulţumesc mult directorului bibliotecii, Vitalie Raileanu, pentru spaţiul oferit şi Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru organizarea evenimentelor legate de prezenţa D-voastră la Chişinău. Filosofii Socrate, Platon şi Xenofon au iniţiat cândva celebrele dialoguri în trei. Noi cei care o să Vă provocăm vom fi mai mulţi.

Nicolae Tzone: De altminteri, noi am gândit împreună cu Nicolae Spătaru şi Aliona Grati ca acest dialog să fie transcris şi publicat în frumoasa revistă de aici, Metaliteratură.

Aliona Grati: Domnule Gheorghe Grigurcu, de-a lungul anilor am urmărit cronicile D-voastră publicate în revistele care au o variantă virtuală pe internet. Am citit cu mare atenţie Repere critice, cartea apărută în 2001, la editura „Ştiinţa” de la noi. Am frecventat şi poezia D-voastră, dar, trebuie să recunosc, m-au interesat mai cu seamă textele de critică literară. Ele îmi ofereau un model preţios, un fel distinct de a gândi literatura, în special poezia. Aflu dintr-un interviu, realizat de Dora Pavel şi publicat în revista „România literară”, că Vă prezentaţi în primul rând ca poet. Ziceţi Domnia voastră că „la judecata de apoi a literaţilor nădăjduiesc să fiu sancţionat cu precădere ca poet”. Deci „la început a fost poezia”? De ce a trebuit să faceţi şi critică literară? Cum se înţeleg starea poetică şi spiritul critic?

Gheorghe Grigurcu: Da, este o întrebare interesantă, care mă obligă să vă fac o mărturisire şi anume că într-adevăr activitatea mea literară a început cu poezia şi continuă până în ziua de astăzi cu poezia. De ce am scris totuşi critică? Dintr-un motiv, cum să spun, de carieră. Cuvântul vreau să aibă o denotaţie modestă, nu una tangentă la arivism. Am fost un student bun, am primit premiul I pe ţară ca student în anul penultim, dar din motive politice nu am izbutit să am o carieră universitară, aşa cum doream. Primul post pe care l-am primit în învăţământ, după o aşteptare de un an şi jumătate, a fost cel de profesor la o şcoală profesională de ucenici vânzători pentru comerţul sătesc din Oradea, care vă închipuiţi că nu mi-a dat satisfacţii prea mari. Şi atunci, ca să rămân totuşi în câmpul literaturii, am socotit că e bine să scriu critică literară. Poezia e ceva intermitent, ţine de inspiraţie, este greu să îţi planifici să scrii poezie în fiecare săptămână, în fiecare lună ş.a.m.d., în vreme ce cronicarul literar îşi poate compune textele cu o anumită periodicitate, în funcţie de o rubrică sau alta pe care o deţine la o revistă literară. De altminteri să spui despre un scriitor că este de profesie poet, e cam jenant, e mult mai onorabil să spui că eşti critic literar. Şi aşa, din aproape în aproape, textele mele critice s-au adunat, au căpătat oarecari proporţii cu anii, iar lumea a fost tentată să mă socotească în primul rând critic, dacă nu exclusiv critic. Poezia mea a continuat într-o ritmicitate, zic eu, onorabilă. Aproape în fiecare an, mai ales după revoluţie, am scos câte un volum de versuri – înainte cu cenzura era puţin mai greu – astfel încât pot să spun că există un echilibru rezonabil între numărul volumelor mele de critică şi numărul volumelor mele de poezie. Aşa cum observa un comentator al poeziei mele, poetul şi criticul Nicolae Coande, care a semnat prefaţa unuia din volumele mele antologice de versuri: „Nu ştii niciodată pe cine iei la drum!”. Deci poetul care sunt l-a luat la drum pe criticul care sunt! Poetul a rămas în umbră, cu toate că s-a bucurat de aprecieri măgulitoare din partea celor mai buni critici şi a unor poeţi de seamă. Rămâne ca viitorul să decidă. Să decidă pe ce să pună accent: pe poetul sau criticul care sunt.

Nicolae Tzone: În 2004, „Vinea” a editat o carte masivă, de aproape 650 de pagini, care reuneşte cel puţin 16 volume de poezie, sub titlul unui volum publicat de domnul Grigurcu în 1968, Un trandafir învaţă matematica. Volumul a apărut într-o colecţie pe care noi am preluat-o asumat şi care se numeşte Ediţii definitive. Este vechea colecţie girată la Fundaţia profesorului Alexandru Rosetti şi unde, în perioada interbelică, apăreau toţi marii poeţi: Blaga, Arghezi, Bacovia ş.a.m.d. Alexandru Cistelecan a scris cu bucurie prefaţa pentru acest volum, în care susţine că predilecţia Vă este în general pentru poezie.

Gheorghe Grigurcu: Vă închipuiţi că l-aş putea contrazice?

Nicolae Tzone: Citesc cu plăcere un fragment din această prefaţă:Deşi i-a luat-o, editorial, cu câţiva ani şi cu câteva volume înainte criticului, poetul Gheorghe Grigurcu a rămas mereu în umbra deasă a acestuia. Personalitatea accentuată a criticului a estompat, parcă definitiv, personalitatea discretă a poetului, în pofida unei stime ferme pe care acesta a recoltat-o chiar din pornire. Autorităţi ale comentariului au lansat despre poezia sa afirmaţii mai mult decât flatante – de-a binelea beatificante. Ele au rămas însă simple gratuităţi, căci notorietatea de poet a lui Grigurcu a continuat să fie una clandestină. Cel puţin în afara unui cerc strict de iniţiaţi. În vreme ce criticul nu lipseşte de pe listele, oricât de scurte şi de în pripă făcute, ale protagoniştilor, poetul nu apare nici pe cele mai generoase. Ba, adesea, nici măcar pe cele ce se pretind exhaustive. Condiţia discretă a poetului e în flagrantă contradicţie atât cu extaza notorietăţii critice, cât şi cu propoziţiile exegezei, care, de la bun început, nu şi-a cruţat şi nici reprimat entuziasmele. Fără îndoială că Gheorghe Grigurcu ar fi fost un poet de mult mai pronunţat relief public dacă nu s-ar fi însoţit de un critic atât de eclatant. În cazul său însă, nu criticul e umbra poetului, ci poetul e umbra criticului.” Despre poetul Gheorghe Grigurcu scriu Ion Negoiţescu, Ştefan Augustin Doinaş, Steinhardt, Nicolae Manolescu şi mulţi alţi critici cu pondere.

Aliona Grati: Dacă e să facem referinţă la exegeţi, D-voastră sunteţi un poet modern, cu „puternică năzuinţă spre concentrare lirică”, cu „emoţie filtrată la maximum”, de „înaltă ţinută intelectuală” (Şt. Aug. Doinaş), cu o „artă rafinată”, „lirism sever şi foarte adânc”, aidoma unor „sentinţe de o rară pregnanţă metaforică (insolitul lor e cu rigoare meditat)” (I. Negoiţescu). Această poezie „din concizie, sobrietate, grăire aluzivă şi rezervă şi-a făcut porunci”, îşi manifestă tristeţea „mai ales filosoficeşte”, oglindeşte „problemele facultăţii poetice ca modalitate gnoseologică” (N. Steinhardt), „se contemplă, ridicând întrebări asupra genezei şi destinului său” (Barbu Cioculescu). Cornel Regman susţine că poetul nu poate fi despărţit de critic şi acest adevăr se manifestă prin „recolta bogată de referiri şi aluzii la autorităţi artistice autohtone sau străine, în special poeţi: Verlaine, Blaga, Umberto Saba, Kavafis, Mondrian, Ginsberg, Ion Caraion”. Alexandru Lungu scrie că sunteţi un „poet al irealităţii imediate”. Potrivit acestor critici importanţi, sunteţi un poet cu poetică proprie, sincronizată cu temele modernităţii, un critic şi eseist preocupat de experimentul poetic, de poezie şi relaţia ei cu realitatea. Definiţi-ne poetica D-voastră, spuneţi-ne cum se naşte realul poetic şi în ce relaţie este acesta cu realitatea cotidiană?

Gheorghe Grigurcu: Poveste veche, relaţia dintre poezie şi realitate. Potrivit unei percepţii comune, poezia „redă”, „înfăţişează”, copiază, cum ar veni, realul, ceea ce e fals. În fapt, creaţia poetică se serveşte de datele acestuia spre a-l transfigura. Spre a-l primi astfel în propriul său spaţiu, precum o lume în lume. Aduse pe portativul limbajului poeticesc, sentimentele nu mai reprezintă decât o epură a celor în viaţă, o imagine a lor care contează în sine. Baudelaire definea poezia drept „o aspiraţie umană spre o frumuseţe superioară ce se manifestă printr-un entuziasm, printr-o emoţionare a sufletului, entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Mă puteţi întreba: e într-atât de străină poezia de trăirea noastră curentă? Nu-şi are ea rădăcinile împlântate în sensibilitatea, în emoţiile, în frământările omeneşti? Da şi nu. Să ne gândim la un spectacol de teatru. Actorii par a întrupa o serie de sensibilităţi, emoţii, frământări analoage cu ale noastre, dar care aparţin ficţiunii. Astfel că orice plăsmuire artistică e concomitent personală şi impersonală. O veche ilustrare a condiţiei sale se poate regăsi în mitul lui Orfeu. Marele rapsod antic, originar din Tracia, se îndrăgosteşte de frumoasa Euridice, dar chiar în preajma nunţii aceasta e muşcată de un şarpe veninos şi moare. Trece în imperiul lui Hades, imperiul umbrelor. Copleşit de durere, Orfeu descinde în Infern spre a-i implora pe cei de-acolo s-o elibereze. Înduioşată de lacrimile sale, Persefona îi îngăduie Euridicei să se înapoieze pe pământ, cu două condiţii: pe drumul întoarcerii, Orfeu să nu-i vorbească şi să n-o privească. Din păcate, cuprins de îndoieli, Orfeu întoarce la un moment dat capul spre a se convinge că iubita îl urmează. Moment fatal. Euridice recade astfel pentru totdeauna în Infern. Stăpânit de-o suferinţă fără margini, Orfeu e până la urmă sfâşiat de bacantele care încearcă a-l seduce, dar cărora nu le acordă nicio atenţie. Lira sa continuă însă a cânta, plutind pe valurile mării, către insula Lesbos. De unde rezultă că poezia are o geneză de factură existenţială, se naşte din experienţa personală a celui ce-o comite, dar ajunge la o condiţie impersonală, cea a unui semn estetic.

Nina Corcinschi: Mai întâi Vă salut cu drag, domnule Gheorghe Grigurcu. Să ştiţi că îmi doream foarte mult să Vă cunosc personal, încă în perioada studenţiei şi după, textele D-voastră ne-au fost surse de referinţă foarte importante în înţelegerea procesului literar. Aţi pomenit D-voastră despre scurta experienţă pedagogică de cândva şi mă întreb şi Vă întreb dacă nu aţi resimţit în timp dorul de studenţi. Sunteţi critic literar, sunteţi doctor în filologie, un nume strălucit în mediul literar, cum de în timp nu s-a intersectat această activitate cu cea de universitar, cum se obişnuieşte? Nu aveţi tentaţia interacţiunii cu studenţii?

Gheorghe Grigurcu: Pot să răspund mai întâi prin trei cuvinte, telegrafic: acum e târziu. Ca să folosesc mai multe cuvinte, aş spune că mi-am reprimat această dorinţă de a avea relaţii cu tinerii, prin forţa lucrurilor. În primul rând, pentru că nu am avut niciodată acces la mediul universitar. În al doilea rând, pentru că am trăit, din motive politice, nu într-un centru cultural, ci în localităţi mici, neavând dreptul de a mă stabili vreodată într-un asemenea centru. Deci în localităţi unde nu erau facultăţi, sau unde, mă rog, facultăţile înfiinţate în ultimii ani nu sunt dintre cele mai strălucite. Şi în al treilea rând, pentru că, aşa cum se spune, „obişnuinţa este a doua natură”. M-am obişnuit să mă concentrez pe lectură-scris, am avut o viaţă socială redusă, contactele mele umane au fost uneori impresionant de sărăcăcioase şi astfel cred că, privind înapoi, acesta a fost destinul meu.

Aliona Grati: Într-o mică discuţie la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, D-voastră mi-aţi replicat: „Aşa sunt basarabenii – polemişti!”. Pe cine aţi avut în vedere şi de la cine aţi învăţat spiritul justiţiar?

Gheorghe Grigurcu: Nu este o observaţie originală. S-a mai spus că basarabenii au o valenţă polemică, probabil şi datorită situării lor istorice, marginale pe aria pământului românesc, de oameni care au fost supuşi unor vicisitudini în diverse momente. Aici trebuie să am în vedere nişte autori iluştri. Mi-e jenă că-i amintesc în preajma mea. Este vorba de Bogdan Petriceicu Hasdeu, de Constantin Stere, de Paul Goma, bineînţeles, înaintea lui, Pan Halippa şi Ion Buzdugan, şi l-aş menţiona pe A. E. Bakonsky, un poet şi un eseist de marcă în perioada postbelică. Deşi a început ca proletcultist, a virat într-o direcţie foarte onorabilă, devenind un disident, unul dintre autorii care s-au opus cu fermitate remarcabilă regimului comunist în ultimii ani ai vieţii sale, curmate prematur la cutremurul din 1977. Am mai făcut o observaţie în legătură cu basarabenii, şi anume că aceştia au „un spirit de glumă”, cum se spune în glumă, adică le plac vorbele de duh, sunt glumeţi. Au o glumă amară mereu la îndemână, ca o reacţie la opresiunea la care au fost mereu supuşi. Era un fel de a replica în chip agreabil la diversele inechităţi care le împovărau viaţa. Chiar zilele trecute, m-am întâlnit cu un poet satiric şi epigramist de aici, Efim Tarlapan, care mi-a înmânat ultima dumisale carte, cu un titlu, zic eu, binevenit în acest moment, care sună aşa: Tot românu’ plânsu-mi-s-a de la Nistru pân’ la Nisa. Deci iată că Tisa nu mai este un hotar al expansiunii româneşti, aceasta ajunge mult mai departe, până la luxoasa, mirifica Nisa.

Emilian Galaicu-Păun: Citase tocmai Nicolae Tzone fragmentul acela din Al. Cistelecan. Eu aş avea o singură, mică ajustare la text: nu-i vorba de umbra deasă a criticului, ci mai degrabă de o umbră luminoasă, pentru că aţi scris foarte generos despre mai multe generaţii de poeţi, despre stiluri foarte diferite, în calitate de comentator literar, pe de altă parte, poetul din D-voastră şi m-am bucurat chiar să găsesc aici prima carte din 1968, Un trandafir învaţă matematica, poetul este mai degrabă un auster, adică mi s-a părut că formalismul este o formulă mai degrabă mentală, o formulă austeră, o formulă nespectaculoasă. Dar este spectaculoasă evoluţia, după mine, pentru ca să scoţi poezie din aceeaşi formulă, mi se pare o mare performanţă. Întrebarea ar fi următoarea: Dacă scriind despre poeziile altora şi scriind despre stiluri foarte diferite, generaţii foarte diferite, cum aţi reuşit să păstraţi o unitate stilistică a propriei poezii, pentru că oricum, prin ciocnire, criticul este influenţat volens-nolens cumva, deci intră într-un fel de empatie cu cel despre care scrie, şi dacă nu consideraţi că prin nu ştiu ce gest spectaculos, printr-o antologie sau ceva, a trebuit să faceţi ceva ca să scoateţi în faţă totuşi poetul. Eu cred că faptul că aţi scris atât de empatic despre ceilalţi poeţi se datorează poetului din D-voastră, care a avut antene pentru toţi ceilalţi scriitori.

Gheorghe Grigurcu: Da, este o întrebare extrem de pertinentă. Voi începe cu opinia celebră a lui Baudelaire, iată că-l citez din nou, potrivit căreia cel mai bun critic de poezie nu este decât poetul. Novalis făcea şi el o afirmaţie analoagă. Cred că scrisul critic românesc poate confirma o asemenea idee. Titu Maiorescu a fost critic-critic. E adevărat că numele său este legat de descoperirea faimoasă a lui Eminescu, dar nu era prea greu să îţi dai seama în epocă de geniul eminescian. În rest, preferinţele critice ale lui Maiorescu au fost jenant de modeste: Matilda Cugler-Poni, Dimitrie Petrino, Ollănescu-Ascanio, colonelul Şerbănescu – autori complet uitaţi. La un moment dat, făcea un elogiu la intrarea în Academie a poetului A. Naum, care azi nu mai spune absolut nimic. Să ne amintim că Maiorescu a fost contemporan cu Macedonski, despre care are o singură menţiune care sună aşa: „Atmosfera literară viţiată de Macedonski”. Şi nu numai cu Macedonski, cu Coşbuc, cu Şt. O. Iosif, cu Anghel, cu Ştefan Petică, cu Minulescu, cu începuturile lui Arghezi, Bacovia şi cu Pillat – poeţi care nu l-au atras în niciun chip. În critica interbelică, ce se întâmplă? Cel mai mare critic a fost Lovinescu. Nu era poet, deşi istoria lui literară din 1937, precedată de pagini numeroase de critică literară, i-a impus pe marii noştri poeţi interbelici. Cum se explică acest lucru? În primul rând prin faptul că Lovinescu, deşi nu scria versuri, era un scriitor foarte talentat în memorii, producând şi romane foarte onorabile. Deci avea şi o fibră de literat propriu-zis. Pe lângă aceasta, în Cenaclul Sburătorul aveau totdeauna un cuvânt greu poeţii: Ion Barbu, Felix Aderca, acesta era un consilier constant al patronului, Camil Petrescu, Vladimir Streinu etc. Alţi critici importanţi de poezie au fost G. Călinescu – poet, Perpessicius – poet, Vladimir Streinu – poet, Negoiţescu – poet, Ştefan Augustin Doinaş – poet. Dar ne apropiem acum de zona delicată a strictei noastre contemporaneităţi. Sigur este un bun critic de poezie Manolescu, deşi părerile noastre nu coincid în toate cazurile. Este un bun critic, un foarte bun critic de poezie Alexandru Cistelecan, dar nu este poet. Mai sunt şi alţi câţiva critici care nu scriu poezie, notabili. Dar se poate spune aşa: sunt doar excepţii care confirmă regula!

Silvia Caloianu: Dacă vine vorba de un Maiorescu, să ne amintim că a lansat imperativul să nu încurajăm mediocritatea. O primă întrebare: cât de uşor este să ţinem cont azi de acest imperativ? Şi a doua întrebare: vorbiţi-ne despre o recenzie pe care aţi scris-o D-voastră şi care v-a rămas în suflet, despre un autor despre care aţi scris cu cea mai mare plăcere, cu cea mai multă inspiraţie?

Gheorghe Grigurcu: Răspund la prima întrebare. Foarte, foarte greu, pentru că după revoluţie s-a deschis un fel de Cutie a Pandorei în ceea ce priveşte scrisul zis poetic. Apar acum poeţi cu nemiluita, la numeroase, tot mai numeroase edituri, adesea obscure, în paginile unor reviste, tot mai multe, sunt probabil peste o mie. Există unele reviste unde se întâmplă să întâlneşti 10-15-20 de poeţi într-un singur număr, din care adesea nu poate fi reţinut niciun nume. Este o dezlănţuire a unei versificaţii care are din ce în ce mai puţin un suport de poezie reală, un fel de snobism, o expresie a nervozităţii sociale care ne caracterizează şi care se manifestă şi pe calea aceasta a scrisului pretins poetic. Foarte rar eu am avut vreun cuvânt bun pentru cultura sub regimul comunist. Dar acum să recunoaştem că editurile de atunci, cu tot dirijismul şi cu toată cenzura care le dominau, respectau, totuşi, de regulă, şi un minim criteriu de calitate, care acum, din păcate, este practic dispărut. Răspund şi la a doua întrebare. Am scris cu multă plăcere despre mai mulţi poeţi ai epocii postbelice. Aceştia nu au fost însă poeţii cei mai mediatizaţi, diferiţi de poeţii care au format un fel de pluton oficializat al succesului. Vă veţi da seama imediat, dacă voi aminti numele preţuite de mine: M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Petre Stoica, Angela Marinescu, Florin Mugur, Daniel Turcea, Constantin Abăluţă etc. dar şi Ion Caraion, şi Ştefan Aug. Doinaş.

Teo Chiriac: Domnule Grigurcu, una din temele propuse de D-voastră aici la Chişinău a fost „Două state, o singură literatură”. Cu statele mai lăsăm problema, mai durează, dar în ceea ce priveşte literatura sigur că au fost editate câteva antologii foarte serioase în ultima vreme. Ne referim de asemenea la Istoria literaturii a lui Nicolae Manolescu şi cea semnată de Alex. Ştefănescu. Ştiţi probabil că în aceste istorii se uită, în mod special probabil, că există şi literatură basarabeană. Nu există nici în prima istorie, nici în a doua istorie, nimic despre literatura basarabeană postbelică. Nu ştiu din ce motiv s-a întâmplat lucrul acesta. Zic că poate aceşti critici ştiu că D-voastră sunteţi un foarte bun critic literar şi, pe deasupra, că mai sunteţi şi basarabean. Nu cumva v-au lăsat această ocupaţie D-voastră? Ca să vă ocupaţi D-voastră?

Gheorghe Grigurcu: Este o întrebare mai mult decât măgulitoare, pentru că vorbind ieri cu domnul Chiriac, am abordat aceeaşi temă şi mi-am dat seama cu stupoare că eu însumi cunosc prea puţin literatura basarabeană actuală. Nu au fost între noi suficiente canale de comunicare, nici pe calea revistelor, nici pe calea cărţilor, nici pe calea întâlnirilor dintre scriitori, aşa încât rămâne o obligaţie morală a noastră ca într-un viitor care să nu fie prea îndepărtat să cuprindem în sfera literaturii române şi ceea ce se scrie bun între Prut şi Nistru. Acum este o istorie literară bună în lucru, cea a lui Mihai Zamfir, din care a apărut primul volum. Volumul al doilea se va ocupa cu literatura adusă la zi şi, dacă voi avea ocazia, îi voi sugera lui Mihai Zamfir să se ocupe şi de literatura basarabeană, ceea ce ar fi nu numai un act de justiţie, ci pur şi simplu un act de consecvenţă, pentru că nu poţi să desparţi în mod artificial scrisul românesc după traseul unui râu.

Nina Corcinschi: Maestre, o întrebare care o continuă pe cea a Silviei Caloianu. Spuneţi D-voastră într-un aforism: „Într-o conştiinţă normală, curiozitatea se cade să stea în cumpănă cu indiferenţa, realizând un echilibru vital. A-ţi astupa din când în când urechile şi a-ţi închide ochii reprezintă acte de sănătate psihică”. Haideţi să raportăm acest aforism la forumul literar actual. La ce credeţi că ar trebui un scriitor să mai închidă ochii şi să-şi astupe urechile pentru a da texte de valoare?

Gheorghe Grigurcu: Cred că la mediocritate. Pentru că mediocritatea este contagioasă. Citind multe texte mediocre, îţi dai seama la un moment dat că ţi se împăienjeneşte nu numai privirea, ci şi mintea. Scriitorul nu trebuie să aibă de a face numai cu lucruri proaste. Şi mă gândesc acum la felul în care a scris, despre cărţile lipsite de valoare care abundă, un critic de seamă al nostru, Alex. Ştefănescu. El şi-a făcut o rubrică, Tichia de mărgăritar, la televizor, în cadrul căreia s-a ocupat de multe zeci, probabil chiar de câteva sute până la urmă, de volume foarte proaste pe care le-a ridiculizat. El are un simţ al umorului deosebit şi astfel cred că s-a apărat pe sine însuşi de invazia aceasta insidioasă a mediocrităţii, care poate descuraja chiar un critic bine intenţionat dacă stăruie asupra pseudoliteraturii.

Nichita Danilov: Domnule Grigurcu, spuneţi-mi câtă poezie e risipită în textele D-voastră critice? Şi câtă critică în textele poetice?

Gheorghe Grigurcu: E o întrebare la care nu ştiu dacă eu, în calitate de autor, pot răspunde cu uşurinţă, pentru că a-ţi etala propria poezie, fie şi prezentă în textele critice, ar fi un act lipsit de modestie. Iar cât priveşte versurile mele, ele nu sunt… critice, cum ar veni, adică satirice.

Nichita Danilov: Eu mă refeream aici cumva la un sacrificiu, sigur că există stări poetice şi inspiraţii în inserţiile D-voastră critice. Când aţi simţit că…

Gheorghe Grigurcu: Sper că înţeleg ce vreţi să-mi spuneţi. Indiscutabil, critica este o formă de creaţie. A fost un teoretician literar de seamă, Adrian Marino, care a respins cu furoare scrisul frumos. L-a enervat aşa-zisul impresionism al criticii. Şi nu numai atât: el a declarat, spre surprinderea tuturor, că nu mai citeşte de ani de zile literatura română şi că, din păcate, poporul român nu poate fi decât un popor de poeţi. De-ar fi aşa!

Dumitru Crudu: D-voastră chiar acum vorbeaţi despre Alex. Ştefănescu. Ştiu că zilele astea are loc un „război” între criticii tineri: Bogdan Alexandru Stănescu, pe de o parte, şi Alex. Ştefănescu, pe de altă parte. Criticii tineri îi reproşează că nu prea are antene pentru literatura tânără şi că a greşit de foarte multe ori în judecăţile sale. Sunt acuzaţii peste acuzaţii. Şi nu numai pe facebook. A mai greşit şi în privinţa unor autori de aici: l-a nedreptăţit într-unul din textele sale pe Eugen Cioclea. Impresia care s-a creat este că Alex. Ştefănescu, de fapt, n-a prea înţeles ce s-a întâmplat în literatura de după generaţia sa şi am dedus lucrul acesta citind opiniile mai multor critici tineri. În ce vă priveşte pe D-voastră, aveţi vreun regret ca şi critic că aţi nedreptăţit cândva vreun poet?

Gheorghe Grigurcu: În critică nu pot exista judecăţi infailibile. Totul este o discuţie, un proces deschis, din care motiv critica este supusă revizuirilor, revizuiri statuate la noi, teoretic, de către E. Lovinescu. Atunci era vorba de revizuiri exclusiv estetice, care decurg de la sine. Dar după 1989 se impun şi revizuirile de ordin moral, pentru că am avut o epocă de foarte grave compromisuri, de un recul al valorii, care nu putea fi de multe ori menţionat în momentul respectiv, însă acum, când există libertatea de expresie, toate aceste lucruri trebuie rediscutate. Discuţia continuă şi fără îndoială că vom avea un alt tablou al literaturii din anii comunismului decât cel cu care suntem obişnuiţi. Nu cred că revizuirile acelei perioade fără precedent de triste a culturii noastre s-a încheiat. În ceea ce-l priveşte pe Alex. Ştefănescu, el este un condei talentat, care a scris mult despre foarte mulţi autori. Aceştia nu pot fi totdeauna mulţumiţi. Dar menţionez că Istoria literaturii contemporane pe care a scris-o Alex. înregistrează mult mai numeroşi autori tineri decât, de pildă, Istoria lui N. Manolescu. Cu toate că n-aş putea face acum o analiză „definitivă” a cazului Alex. Ştefănescu, am impresia că nu e vorba decât de omisiunea câtorva nume dintre cele foarte multe ale prezentului, aspect care n-ar putea fi socotit chiar un defect major al Istoriei cu pricina.

Aliona Grati: Moldovenii, scriitorii moldoveni, cei mai cunoscuţi dintre ei şi-au scris neapărat amintirile din copilărie. Întrebarea mea: cum se numeşte localitatea D-voastră din copilărie despre care aţi scris sau veţi scrie? Care este acest oraş/sat, vorbiţi-ne despre el.

Gheorghe Grigurcu: Din păcate, copilăria mea a fost divizată între mai multe localităţi din Basarabia şi din România. După câte îmi amintesc, ele nu sunt menţionate în versurile mele, dar poezia mea din ultimele decenii are totuşi un topos caracteristic care este Amarul Târg. Cei care m-au citit probabil îşi dau seama despre ce este vorba. E un oraş al unui exil al meu, nu numai sufletesc. Am fost nevoit să locuiesc acolo din pricini politice, când am fost dat afară din serviciu, fără să am posibilitatea, într-un răstimp de 16 ani, să mă reangajez şi fără să mă pot stabili într-un centru cultural, pentru că funcţiona sub regimul comunist sistemul oraşelor închise, de natură fără doar şi poate feudală. Aşadar, răspunsul pe scurt este Amarul Târg.

Nicolae Tzone: Amarul Târg care este, în fine, un târg care capătă faimă universală prin prezenţa „Coloanei infinitului”, a „Porţii sărutului” şi a „Mesei tăcerii” lui Brâncuşi.

Nicolae Spătaru: Domnule Grigurcu, D-voastră toată viaţa aţi trăit cumva în afara politicului. Politicul V-a urmărit într-un fel, dar aţi încercat să nu aveţi tangenţă cu acesta. Aici în Basarabia, după 1990, sau în România, după revoluţie, după 1990, mulţi scriitori s-au implicat şi în politică. La un moment dat, în Parlamentul de la Chişinău, noi am avut 11 scriitori, însă, cu părere de rău, astăzi nu avem o lege a culturii. Cu părere de rău, aceşti scriitori, de multe ori, nu s-au ridicat în politică nici măcar la nivelul pe care îl deţineau în literatură. Ce părere aveţi despre aceşti scriitori care vor să facă şi politică, care fac partizanat politic?

Gheorghe Grigurcu: Da, aici este vorba de noţiunea de angajare, pe care a pus-o în circulaţie, într-un mod celebru, Jean-Paul Sartre. Acesta vorbea de angajarea scriitorilor pe aripa stângă a politicii, fiind, după cum se ştie, prosovietic, prostalinist, ceea ce n-avea cum să constituie un mare câştig moral pentru filosoful-romancier. Evident că scriitorul poate fi angajat, dar nu în sensul propagandistic, adică să nu confunde planul militantismului politic cu cel al expresiei literare. Însă la noi a fost, sub comunism, o angajare unidirecţionată, o angajare obligatorie care s-a lăsat cu propaganda politică, revărsată în poezie ca o materie amorfă care a înăbuşit-o. După 1989, într-adevăr s-a ivit o serie de scriitori în Parlament, nu numai la dvs., ci şi la noi. Ei nu au făcut mare lucru. Acum nu putem discuta fiecare caz în parte, dar a fost vorba, fără îndoială, de o orientare politică puţin prielnică culturii, de la început, de la regimul iliescian, orientare care, din păcate, continuă până astăzi, sub regimul Băsescu. Cultura nu e, vai, decât o parte umilă a vieţii noastre sociale. În România, procentul destinat culturii din bugetul statului este de 0,6 la sută. Mult mai puţin, nu numai decât în ţările occidentale, ci şi decât în unele ţări din fostul bloc sovietic. Aşa încât nu putem decât să ne dorim ca la schimbările, nu ştiu cât de relevante, de guvernare politică ce se profilează în curând, atât în Basarabia cât şi în România, cumpăna să încline mult mai accentuat în favoarea culturii.

Grigore Chiper: Întrebarea mea are tangenţă cu ceea ce a întrebat domnul Teo Chiriac. Este cunoscută spusa lui G. Călinescu potrivit căreia: „literatura română este indivizibilă.” Deci această expresie a devenit celebră aici, la noi, în Basarabia. Cu toate acestea, Basarabia e altceva decât România, adică ar fi absurd ca în România să se vorbească despre o literatură transilvăneană sau despre o literatură moldovenească independente. După 1812, Basarabia a devenit şi continuă să fie altceva decât restul României. Pe de altă parte, deşi aţi spus că aţi avut contacte slabe cu intelectualitatea de aici şi cu cărţile care au apărut aici, aţi scris totuşi despre autori basarabeni, cel puţin din 1990 încoace. Ca dovadă este că nu demult aţi publicat şi o recenzie la o carte apărută la Editura Vinea. Este vorba despre cartea Radmilei Popovici. Întrebarea mea este următoarea: dacă aceste cronici, aceste lecturi puţine sau oricâte au fost, ele v-au permis să faceţi un tablou, un mic tablou sinoptic al acestei literaturi sau al acestei poezii basarabene? Ce părere aveţi despre această literatură locală, de aici, de la noi? Sau rămâne cum a zis Manolescu?

Gheorghe Grigurcu: Da, recunosc că am mari goluri, goluri impardonabile în cunoaşterea literaturii basarabene, pe care mă voi strădui să le corectez, dar acest lucru nu se poate face într-o perioadă scurtă. Voi încerca de acum încolo să citesc, pe cât am ocazia, mai multe cărţi ale basarabenilor. Însă aici daţi-mi voie să ating o chestiune ultradelicată şi anume raportul dintre românii din România şi românii din Basarabia. Cineva spunea aşa: „Un român din România priveşte pe un român din Basarabia, aşa cum un francez priveşte pe un român.” Constat, iată, cu mâhnire, o stare de inferioritate a basarabenilor, indusă aşa de autoritatea mai mare pe care şi-a dobândit-o desigur, în timp, cultura şi literatura română. În ceea ce priveşte persoana mea, eu sunt privit în România – ca un basarabean, şi în Basarabia – ca un român. Discriminat şi într-un spaţiu şi în celălalt. Nu ascund acest fapt. Este efectul unei istorii vitrege. Suntem oare dispuşi a ne mai înstrăina unii de alţii?

Radmila Popovici: O întrebare ciudată: poezia este mod de viaţă, terapie sau drog?

Gheorghe Grigurcu: Cred că, pentru a răspunde la această întrebare, am putea asemui poezia cu vinul: în cantităţi modeste, este un mod de viaţă, în cantităţi stabilite de medic, poate să fie o terapie, iar în cantităţi nemăsurate, este indiscutabil un drog.

Ana Rapcea: Un poet de la noi, Ghenadie Nicu, scria într-un poem că „Dumnezeu este şi un mare cititor de poezie.” Domnule Grigurcu, credeţi că Dumnezeu este şi un mare cititor de critică?

Gheorghe Grigurcu: Să presupunem că este şi un cititor de critică pentru a nu-i nemulţumi pe critici. Dar n-ar fi mai bine să recurgem la acea sintagmă celebră „deus absconditus” – zeul dificil de cunoscut? Să-L lăsăm pe Dumnezeu în enigma sa şi mai bine să ne ocupăm, pe cât posibil, noi oamenii, şi de poezie, şi de critică, cu onestitate.

Ilie Tudor Zegrea: Se ridică atâtea probleme pe motiv că Bucureştiul nu cunoaşte bine literatura din Basarabia. Eu vreau să spun altceva: că în ultimii 20 de ani, Rădăuţiul, care e în zonă, care face parte din judeţul Suceava, nu cunoaşte Suceava, literatura de acolo. Nu ajung la Rădăuţi cărţile editate la Suceava, la doar 20 de kilometri. Şi noi ne mirăm că dincoace de Prut nu ajung cărţile noastre, dar asta este situaţia. S-a vorbit aici de cartea Dvs., Un trandafir învaţă matematica. Este una din primele cărţi procurate de mine în limba română la librăria din Cernăuţi. De atunci am cartea D-voastră, Dreptul la timp de Nichita Stănescu şi Viaţa deocamdată a lui Ioan Alexandru, pe atunci Ion Alexandru. Vreau să recunosc: nu am înţeles mare lucru din poezia citită atunci nici la Ioan Alexandru, nici la Nichita Stănescu. Cu toate că la bibliotecă la noi în sat se primeau Luceafărul şi Gazeta Literară. Şi eu citeam cronici literare din Luceafărul. Noi de pe aici rămâneam cu poezia lui Cruceniuc din manualele şcolare, cu Bucov, cu romanele lui Samson Şleahu ş.a.m.d. Vă întreb de ce, în ultimul timp, Ioan Alexandru, deşi e un poet extraordinar, a nimerit într-un con de umbră. Care e cauza, după opinia D-voastră?

Gheorghe Grigurcu: Ioan Alexandru cu certitudine este un poet relevant din rândul celor care jalonează revirimentul poeziei noastre după 1965, deci în perioada liberalizării. El a ilustrat două faze distincte, aproape antinomice în evoluţia sa. Întâi este vorba de un neoexpresionism, de o bravadă a unei poezii cosmice, de o demonie care îşi are rădăcinile în Arghezi, în Blaga, dar şi în expresionismul german, după care a urmat o fază religioasă. Ion Alexandru s-a cuminţit brusc, a devenit Ioan Alexandru. În această ipostază a scris o serie foarte lungă de poezii de nuanţă teologică şi naţionalistă, negreşit interesante. În acelaşi timp însă bardul a căpătat o rubrică în revista Luceafărul, aceasta fiind una dintre cele mai oficiale, una dintre cele mai legate de partidul unic. Cu toate că un principiu fundamental al comunismului este internaţionalismul proletar, Nicolae Ceauşescu, comunist, sau, în cazul de faţă, comunist între ghilimele, din punct de vedere ideologic a marşat pe o resurecţie a naţionalismului, deci a săvârşit o flagrantă încălcare a doctrinei comuniste, evident pentru a-şi amplifica popularitatea. Naţionalismul cuprinde şi tradiţia, aceasta cuprinde şi religia, biserica. S-a afirmat că Ioan Alexandru a împodobit politica partidului cu aurării ortodoxe, că a devenit un fel de mistic de stat. Şi iată că acest lucru a dus la umbrirea reputaţiei sale în rândul intelectualităţii, care era tot mai nemulţumită de politica autorităţilor de reducţie a liberalizării iniţiate în 1964-1965. În felul acesta, Ioan Alexandru s-a văzut alipit grupării aşa-zis protocroniste, care nu reprezenta decât o diversiune a partidului. Este una din cauzele pentru care popularitatea acestui poet a cunoscut o scădere. Şi acum o altă chestiune: apropo de acea situaţie aproape neverosimilă, trist-comică, în care tipăriturile din Suceava nu ajung la Rădăuţi, iar cele din Rădăuţi, probabil, nu ajung la Suceava. Pe când eram copil, am văzut, într-o revistă, o poză înfăţişând o sufragerie dintr-o casă veche din mini-statul Lichtenstein. Una dintre graniţele Lichtensteinului era aşa de precis trasată, încât trecea chiar prin mijlocul acestei sufragerii. Iată cum şi la noi graniţele sunt de tot artificiale, cu atât mai mult cu cât este vorba de graniţele care împart acelaşi popor.

Ilie Tudor Zegrea: Şi Cezar Baltag a intrat într-un con de umbră!

Gheorghe Grigurcu: Şi el basarabean. Am fost coleg de redacţie cu Cezar Baltag la „Viaţa Românească”. El era redactor-şef al revistei şi eu eram redactor – prima funcţie pe care am primit-o după 16 ani de şomaj, în ianuarie 1990. Un poet remarcabil, un eseist, un om de cultură, însă care totuşi nu a avut o personalitate mai pregnantă, în sensul în care s-a înfăţişat, să zicem, Ioan Alexandru, ca să nu mai vorbim de Ivănescu sau Dimov sau de alţii. A mers pe o linie mediană a unei concrescenţe între tradiţionalism şi expresionismul care a devenit unul din filoanele principale ale poeziei afirmate imediat după liberalizare. Lăsând oarecum o impresie de fabricat, de obiect alcătuit cu osârdie, însă fără un dramatism personal mai pronunţat.

Nicolae Tzone: Am o întrebare care este necesară pentru dialog şi se va publica în Metaliteratură. Vreau să ne spuneţi ce credeţi despre trei nume: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi, bineînţeles, Paul Goma.

Gheorghe Grigurcu: Am scris de-atâtea ori despre aceşti autori, încât cei care m-au citit fie şi superficial nădăjduiesc că îşi dau seama că reprezintă puncte de reper, din unghiul meu de vedere, puncte de reper ale conştiinţei noastre literare şi nu numai literare. Monica Lovinescu a introdus, propriu-zis nu a introdus, ci a aplicat o noţiune introdusă de altcineva – est-etica. Critica noastră literară este insuflată acum de est-etică, fiindcă trebuie să delimităm nu numai valorile estetice, în opoziţie cu cele care prezintă abaterea de la estetic, ci şi eticul. Dar nu se află în chestiune eticul în sine, moralizator, care parazitează literatura, ci eticul ca o garanţie a esteticului, funcţionând acesta din urmă într-o deplină libertate de conştiinţă şi de creaţie. Goma bineînţeles că se găseşte într-un perimetru al conştiinţei avansate moral-politice, fiind totodată un creator important, sfidând calomnia lansată de adversarii săi, cum că ar fi un scriitor lipsit de orice talent. Cât priveşte conflictul său, intervenit la un moment dat, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, conflict care a pus capăt unei relaţii fructuoase, acesta rămâne să fie analizat de istoricii literari ai viitorului.

Vitalie Raileanu: Roman Jakobson observa că fiecare model experimentat fie de poet, fie de prozator sau de publicist – toate sunt în egală măsură autentice. Eu revin asupra poeziei, fiindcă este mai aproape de D-voastră Este poezia contemporană o provocare ignorată de actualitate sau doar întreruptă acum de modificarea orizontului nostru de aşteptare în acest mileniu trei?

Gheorghe Grigurcu: Poezia contemporană, mă rog, să zicem aşa de ultimă oră, pentru că sfera contemporaneităţii poate fi mai largă, se situează sub sigla postmodernismului. Or ce este postmodernismul? S-au dat atâtea definiţii acestei noţiuni, atât de deosebite între ele, încât este foarte greu să le pacificăm, să le considerăm într-o sinteză fie şi aproximativă. În ce mă priveşte, am optat pentru caracterizarea postmodernismului drept un clasicism al modernismului, ceea ce înseamnă un fel de convocare a tuturor procedeelor acestuia, într-o convieţuire care nu exclude surprizele, deoarece combinatoria lor poate fi practic infinită. Nu este o rotire în cerc, ci o posibilitate generoasă pe care poetica postmodernismului o oferă practicanţilor săi de a lua din trecut tot ceea ce le convine, tot ceea ce poate reprezenta o expresie a personalităţii lor.

Teodor Tanco: Stimaţii mei, vreau să vă mărturisesc că în ultimii 50 de ani, ca să nu zic 70 de ani, am citit mai multe cărţi laureate ale Premiului Nobel. Cele care au fost traduse, bineînţeles în româneşte, pe sărite, în ultimii 10 ani, aş putea să spun că mai frecvent cele de literatură. Mă adresez distinsului nostru critic literar, distinsului nostru enciclopedist, cu întrebarea: dacă literatura română este departe de Premiul Nobel, obiectiv? Şi pronunţ numele – Lucian Blaga, sau subiectiv, şi pronunţ Herta Müller.

Gheorghe Grigurcu: Nu ştiu dacă putem spune mai corect că literatura română este departe de Premiul Nobel sau Premiul Nobel este departe de literatura română! Să nu ne ascundem după deget şi să recunoaştem împrejurarea că Premiul Nobel este rezultatul unui complex de relaţii, de intervenţii, de presiuni, mai mult sau mai puţin obscure, după cum s-a arătat nu o dată. Nu putem decât să regretăm că n-au primit Premiul Nobel nici Blaga, nici Mircea Eliade, nici Cioran, nici Eugen Ionescu. Atât în ceea ce priveşte Premiul Nobel cu privire la literatura română, în mod serios. În mod anecdotic, îmi aduc aminte că, la un moment dat, se zvonea că Eugen Jebeleanu, care ţinea morţiş să-l primească, a avut o înţelegere cu Geo Bogza. I-a spus: „Uite, susţine-mă anul ăsta să primesc eu Premiul Nobel, pentru că anul viitor te voi susţine să-l primeşti tu.”

Nina Corcinschi: Maestre, o întrebare foarte lirică. Vreau să revenim la poezia D-voastră şi întrebarea mea derivă dintr-o poezie de-a D-voastră pe care vreau să o citesc. Se numeşte De unde vine poezia ?: „De unde vine Poezia/ de bună seamă din cap/ din cuvinte/ dar uneori de-acolo/ de unde nu sunt cuvinte/ de unde nu e/ nici măcar cap.” Acest acolo al D-voastră cum este dacă ar fi să-l captăm în cuvinte? Ce stări se leagă acolo, ce stări se dezleagă acolo, ce interacţionaţi acolo?

Gheorghe Grigurcu: Poezia este tăcere în ceea ce priveşte procesul său de elaborare. Să nu întrerupem tăcerea!

Aliona Grati: Maestre Gheorghe Grigurcu, aţi fost astăzi solicitat în special în legătură cu poezia şi critica literară pe care aţi semnat-o. Am constatat de asemenea că şi cei care scriu despre creaţia D-voastră pun accentul pe aceste două segmente. Ştiu că printre cele peste 50 de cărţi pe care le-aţi semnat Dstră aveţi şi aforisme. Am o curiozitate: ce înţelegeţi prin termenul „aforism” şi pe ce teme sunt scrise aforismele D-voastră?

Gheorghe Grigurcu: Deşi nu sunt câtuşi de puţin un adept al compromisului, trebuie să recunosc că, uneori, compromisul, când nu e de ordin moral, se iveşte ca un fenomen acceptabil, chiar în producţia literară, aforismul fiind o ilustrare a unei asemenea consideraţii. În sensul că alcătuieşte o interferenţă între poezie şi eseu, între fulguraţia metaforei şi stricteţea unei cugetări, aşa încât fie că mă consideraţi critic, fie că mă consideraţi poet, cu modestie nădăjduiesc să aveţi o apreciere, ca să zic aşa, echilibrată pentru ipostaza mea de autor de aforisme.

Aliona Grati: Domnule Gheorghe Grigurcu, Vă mulţumim pentru consistenţa răspunsurilor, atenţia şi răbdarea cu care aţi tratat fluxul de întrebări. Vă urăm sănătate şi viaţă îndelungată!

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>