Poezia lui Eminescu vs publicistica

NAE SIMION PLEŞCA
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract
The author tackles the issues of interference between Eminescu’s poetry and publicistics revealing both their common themes and relationship processes, learned from the art of classical rhetoric. Political, economic and cultural realities are exposed in a journalistic discourse common for poems inspired from national and social realities (Letters, Emperor and Proletarian, The Corrupt Youth) and newspaper articles published in The Time. The visionary and discursiveness merge generating a common rhetorical mechanism.
Keywords: publicistic discourse, founding discourse, rhetoric, repetition, sociology, phenomenology, alterity, identity.

Posteritatea cu orizonturile sale receptoare, adesea conjuncturale şi partizanale, i-a supralicitat literatura considerând-o ca Discurs fondator, consecinţa fiind, aşa cum observă Monica Spiridon „quasi-instituţionalizarea scriitorului drept anonimie generică, de la care până astăzi se revendică în politică, ideologie, morală etc. aproape oricine”.

Scrisul eminescian e „abstras din mediul său amniotic”, alimentând „opţiuni de toate culorile, când nu de-a dreptul incompatibile”. „Graţie unor persistente iluzii retroactive, care au repercutat asupra discursului său, standardele valorice şi reperele semantice ale contemporaneităţii, Eminescu a devenit succesiv sau simultan-protocronist şi protolegionar, prototracolog, protomarxist, protoceauşist, proto-etc., precursor de serviciu şi argument legitimant al celor mai eclectice direcţii de gândire. O asemenea situaţie paradoxală îşi are sursa în grave derapaje de nivel ale interpretării, confundând ideologicul cu simbolicul sau, mai precis, reducându-l pe cel de-al doilea la primul” [1, p. 9].

Un imperativ al timpurilor noastre este receptarea întregii sale creaţii – poezie, dramaturgie, jurnalistică, proză -, într-un corpus integrator „al unei opere unice şi mai ales al unor serii literare constituite”.

Studierea în paralel a unor sectoare ale operei eminesciene a luat amploare odată cu impunerea conştiinţei receptoare a întregului ei, a unităţii sale holografice.
Maiorescu este criticul autoritar care în studiul Eminescu şi poeziile lui a conturat o efigie de poet liric cu o personalitate europeană de sorginte platoniciano-shopenhaueriană, pe care posteritatea i-a confirmat-o.

Ipostaza Eminescu-gazetarul apare în câmpul atenţiei datorită pledoariilor-militante, marcant-ardente ale lui Nicolae Iorga, făcute într-un articol devenit celebru Un nou Eminescu apăru… Astfel îl găsim pe Eminescu, după cum s-a mai constatat, impus în domeniul mai special al ideologiei şi practicii politice.

Receptarea operei jurnalistice sau etico-sociale, a publicisticii în genere, căci se cad luate în consideraţie şi însemnările manuscrise din Fragmentarium, s-a făcut cu o anumită trecere sub tăcere sau chiar desconsiderare a valorii ei literare, complementară valorii întregii opere, evaluate în unitatea ei, fapt semnalat de Perpessicius: „Fără să subscrie la părerea lui Rousseau despre zădărnicia periodicelor şi a muncii ziaristice («regret când văd oamenii făcuţi să ridice monumente mulţumindu-se să care materiale şi arhitecţi transformaţi în lucrători manuali»), adnotătorii ziaristului Eminescu n-au rostit, totuşi, mai nimic despre valoarea literară a ziarismului său şi mai ales de valoarea complimentară a acestei opere”.

„Noul Eminescu” al lui Nicolae Iorga se înălţa pe viziunile sale de om superior, genial, pe perspectivele noi din care privea prezentul şi trecutul, pe vigoarea spiritului şi darul excepţional de a stăpâni subiectul abordat. Despre toate aceste calităţi scria în Oameni care au fost: „E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură, câtă mare şi curată înţelepciune de om superior, genial se cuprinde în acele buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe după cărţi, care aveau singura menire de a umple coloanele goale ale bietei foiţi ieşene. La fiecare moment, marea lui putere de intuiţie fixează puncte sau deschide perspective cu totul noi. Din viaţa de mai înainte cunoştea tot prezentul românilor, în câţiva ani căpătase o vedere clară asupra trecutului lor întreg, păstrase toată vigoarea spiritului său filozofic şi, oricând, el stăpânea subiectul său, fie şi atins în treacăt, de la o uimitoare înălţime.”

Exegezele de azi abordează stăruitor problema conexiunilor problematice, tematice, structurale dintre publicistica şi poezia sa.

Monica Spiridon afirmă că avem de-a face cu „o întâlnire epidermică” a lor, că dăm de acelaşi „calapod retoric” al discursului:

„Pe un palier superior se află poemele în care Eminescu se lansează în compuneri discursive elaborate amplu şi articulate savant, punând la bătaie artileria retorică grea. Junii corupţi, Scrisorile, Împărat şi proletar – spre a cita toate titlurile foarte cunoscute – sunt show-uri demonstrative, mulându-se emfatic uneori pe canonul oprobriului retoric”. Despre una dintre versiunile pregătitoare ale poemului Împărat şi proletar, Dimitrie Popovici scria: „Proletarul primei variante a învăţat arta retorică de la Cicero” [1, p. 192].

Cercetătoarea remarcă dispunerea poematică a unor texte publicistice eminesciene, care este declamativă, cu cadenţe ritmice perceptibile, semănând cu ticăitul regulat al ceasornicului „din repetiţie în repetiţie”: „Din multele ce nu le-am făcut cităm câteva numai. De pildă, nu noi am dat concesie Stroussberg,// nu noi am aplicat-o fără votul Senatului şi fără să fi devenit lege;// nu noi am format bande bulgare,// nici am călătorit la Livadia,// nici am intrat în război fără zapis şi chezăşie;// nu noi am lăsat să cadă colţul vălului pe scârboasele alegeri a cărăturilor făcute pînă dincolo de Balcani,// nu noi am răscumpărat drumurile de fier, plătind 60% pe hârtii în timp ce făceau doar 20 %;// nu noi ne-am îmbogăţit din afacerea aceasta ca cistitele Caradale de toată mâna,// nici ne-am creat vreodată lefuri de 30-40 mii de franci ca aceleaşi Caradale, Costineşti, Stăteşti ş.a.// nu noi am făcut la Ploieşti cinstita Republică// nici n-am fost puri în slujbă pentru acest merit,// nici am scris poezii asupra ”zarlei” nici am luat medalia Bene-Merende,// nici n-am scris broşură despre spionul prusian,// nici n-am numit pe Măria sa agent de-a lui Bismark;// n-am introdus rubla pe patru franci,// n-am propus categorii de împământenire,// n-am făcut din advocaţi directori de drum de fier,// nici din Caradale directori de bancă,// n-am numit pe Pietraru funcţionar la Ministerul de Finanţe,// nici pe Sihleanu prezident al Comisiei financiare, c-un cuvânt,// n-am căutat nicicând a deplasa ilustraţiunile Academiei de la Mărcuţa, de la Văcăreşti, punându-le îndemnizaţiile statului,// n-am ridicat în patru ani bugetul cheltuielilor ordinare cu 34% ş.a.m.d./ iartă-ne Dumnezeule, din toate acestea nu le-am făcut nimic” [2, p. 456].

Realităţile politice, economice şi culturale sunt expuse într-un discurs publicistic comun poeziei de inspiraţie naţională şi socială şi articolelor gazetăreşti. Vizionarismul poetic şi discursivismul conlucrează, generând aceleaşi expresii verbale, imagini, metafore, procedee retorice.

Problemele care frământă societatea, inclusiv cele privind economia sunt abordate în fraze ritmate, având obişnuitul farmec eminescian al rostirii:

„Odinioară, o clasă dominantă puţin numeroasă incoruptibilă şi păstrătoare a tradiţiilor ţării; / azi, asupra, oameni îmbogăţiţi prin camete, prin specule, prin ruina altora./ Odinioară, o organizaţie a muncii putând a rezista străinilor;/ astăzi acea muncă descompusă breaslă cu breaslă, sterilizată prin năvălirile negoţului străin./ Odinioară, legi răsărite din însuşi datinile şi tradiţiile poporului:/ azi, condici întregi traduşi din franţuzeşte./ Odinioară, o dreaptă cumpănire între mijloace şi trebuinţe,/ azi, deprinderea de mii de trebuinţe străine, în disproporţie cu puterea de producere a ţării./ „Odinioară, populaţia creştea şi se înmulţea;/ azi se înmulţesc străinii, iar populaţia străveche se stinge pe zi ce merge. Din oasele măcinate de greutăţile impuse de aceşti feneanţi răsar şi se hrănesc Caradalele, Costineştii, Pherekyzii şi cum i-o mai fi chemând” [3, p. 346].

Publicistica şi poezia eminesciană îşi dovedesc o înrudire structurală dacă privim prin prisma identităţii/alterităţii, relaţie atât de mult discutată azi de filosofi, filosofi ai culturii, sociologi, fenomenologi.

Eul se vede confruntat cu momentele negativităţii, fiind acelaşi, dar proiectat, după cum spunea Hegel, într-o identificare cu momentele sale esenţiale (corpul, posesia, casa, economia etc.). „Aşa cum afirmă Derrida, simpla conştiinţă internă nu ar putea, fără irumperea total-altului să-şi dea timpul şi alteritatea absolută a clipelor, tot aşa nici eul nu poate să dea naştere, în sine însuşi, alterităţii, fără întâlnirea aproapelui” [4, p. 16].

Eul său se angajează în dezbateri, preocupat de a-şi păstra fermitatea şi verticalitatea morală, de a-şi expune în modul cel mai obiectiv problemele dezbătute: „Publicistica şi Scrisorile ne oferă numeroase exemple de respingere a alterităţii, poetul vorbind, bunăoară, în cazul omului imoral, de o «fugă de dânsul», «de o propensiune de el: adversiune»” [4, p. 17] (ibidem, p. 17).

Referinţe bibliografice:
1. Monica Spiridon, Eminescu – proza jurnalistică, Bucureşti, 2003.
2. Mihai Eminescu, Opere, XI, Bucureşti, 1980.
3. Mihai Eminescu, Opere, XIII, Bucureşti, 1983.
4. Mihai Cimpoi, Critice, 9ю Identitate şi alteritate, Craiova, Chişinău – Dumbrăveni, 2011.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>