Poezia optzecistă basarabeană în viziunea unui poet optzecist

ALIONA GRATI
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract
The study presents Grigore Chiper’s book, Bessarabian Poetry of the 1980s. Change of Paradigm (TipoMoldova, 2013) proceeded by the author’s Ph.D. dissertation on the same theme. Grigore Chiper attempts with this book to systematize some paradigmatic principles of view, mentality and artistic sensibility of the new Bessarabian poetry. The poets of the 1980s generation can be totally content with the critic that has enough power to comprise, critical lucidity and interpretative subtleness in order to become able to find more readers for the poets and keep their fame for a long time.
Keywords: paradigm, generation, optzecism, postmodernism, textualism.

Cartea lui Grigore Chiper Poezia optzecistă basarabeană. Schimbare de paradigmă (TipoMoldova, 2013) s-a lăsat prea mult aşteptată. Au trecut deja câţiva ani buni de la finalizarea acestui studiu strălucit, redactat sub forma unei teze de doctorat. Regret tăcerea editurilor din Chişinău, mai ales că nu-mi amintesc să ne fi copleşit ofertele cu studii de analiză ale acestui fenomen major, de natură politico-socială şi cultural-estetică, aşa cum s-a întâmplat în România. E adevărat, în jurul anilor ’90 în presa specializată din R. Moldova au apărut o serie de articole cu dezbateri virulente pe marginea noii literaturi. Polemicile incendiare au fost provocate de controversatul personaj Gheorghe Mazilu care, aplicând calificativul de „experimentalişti injurioşi” poeţilor Eugen Cioclea, Lorina Bălteanu, Leo Bordeianu, Vsevolod Ciornei, Valeriu Matei, Teo Chiriac şi Călina Trifan, a primit o replică pe potrivă din partea lui Nicolae Popa. Surprinşi fie de atacurile furibunde ale scriitorilor vârstnici, fie, dimpotrivă, de tăcerea subversivă a criticilor, optzeciştii, aşa cum au fost numiţi aceşti scriitori după modelul congenerilor săi din România, şi-au suflecat mânicile şi au făcut ei înşişi munca cronicarilor şi a cercetătorilor. Câteva prefeţe la volumele de poezie sau la antologiile tinerilor scriitori, semnate de Eugen Lungu, Andrei Ţurcanu şi Mihai Cimpoi, alte câteva articole de sinteză în revistele Contrafort, Sud-Est, Semn, realizate de Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Maria Şleahtiţchi, Grigore Chiper, Dumitru Crudu, Lucia Ţurcanu, trei cărţi importante având ca autori pe Nicolae Leahu (Poezia generaţiei ’80), pe Emilian Galaicu-Păun (Poezia de după poezie, 1999) şi pe Grigore Canţâru (Totul pare un palimsest (Interogaţii asupra funcţionalităţii intertextualităţii în literatura română), 2007), la acestea adăugându-se notele de curs (Fenomenul literar postmodernist, 2011), propuse de semnatara acestui articol studenţilor de la filologie, creează doritul palmares al actelor de legitimare teoretică a optzecismului literar din R. Moldova.

După aproape două decenii de afirmare şi coagulare a fenomenului în spaţiul basarabean trebuie să recunoaştem că demersurile de sinteză cu viziuni personale sunt încă destul de puţine şi că monografia lui Grigore Chiper îşi avea asigurat orizontul de aşteptare. Mi se pare semnificativ faptul că studiul asupra poeziei basarabene de la sfârşitul anilor ’80 şi până la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, perioadă în care, potrivit exegetului, se înfiripă şi se afirmă optzecismul basarabean, este realizat de un poet reprezentativ al generaţiei în cauză, căreia îi punctează evoluţia de-a lungul anilor şi în calitate de cronicar al Contrafortului. Mai mult decât atât, criticul Andrei Ţurcanu consideră potrivită anume metafora care dă titlul primului volum de versuri semnat de Grogore Chiper pentru a formula marca optzecismului autohton – generaţia „Abia tangibilului”. Iată că cel care la momentul debutului „anunţă un program, indică o opţiune de creaţie, oferă o cheie pentru descifrarea unui sens integral” [1, p. 110] îşi revendică şi dreptul de a „perfecta actele” unei întregi generaţii pentru a-i asigura intrarea fastă în istoria literaturii române.

Miza pe care o urmăreşte Grigore Chiper cu acest demers constă în sistematizarea unor principii paradigmatice de optică, mentalitate şi sensibilitate artistică a noii poezii basarabene în tradiţia consacrată de Alexandru Muşina în literatura română. Pledoaria sa în susţinerea ideii de „schimbare la faţă a poeziei basarabene” capătă fundamentare ştiinţifică în primul compartiment al cărţii, Optzecismul basarabean: din dosarul unor dezbateri, în care îşi clarifică reperele teoretice şi noţiunile-cheie ale cercetării: paradigmă, generaţie, optzecism, postmodernism, textualism. Aflăm de aici că pentru a-şi proba ipoteza „schimbării de paradigmă”, autorul face referinţă la modelul introdus de Thomas Kuhn. Epistemologul american condiţionează schimbarea de paradigmă ştiinţifică prin existenţa unei „culturi reprezentative a savanţilor”, a unui „grup situat în interiorul unei teorii” importante, a unei „construcţii mentale larg acceptate şi „care oferă unei comunităţi sau unei societăţi pe perioadă îndelungată o bază pentru crearea unei identităţi de sine (a activităţii de cercetare, de exemplu) şi astfel pentru rezolvarea unor probleme sau sarcini”. Grigore Chiper adoptă perspectiva epistemologică a lui Kuhn, considerând-o, ca şi Alexandru Muşina în studiul său asupra poeziei moderne, valabilă şi chiar profitabilă datorită caracterului ei explorator şi analitic.

Evidenţierea însemnelor paradigmatice ale poeziei optzeciste basarabene s-a dovedit a fi o muncă dificilă şi anevoioasă chiar şi pentru un martor al timpului. Panoramaţi, ultimii 30 de ani ai secolului trecut de poezie basarabeană arată, dincolo de manifestările dubioase, nonvalorice, ca un caleidoscop pestriţ de experimente stilistice. Totuşi Grigore Chiper reuşeşte să identifice o sumă de trăsături şi principii care circumscriu noua producţie literară într-o poetică omogenă, recognoscibilă după „aspectele eului poetic, delicizarea excesivă, subminarea vechilor structuri prin parodiere, schimbarea atitudinii faţă de ludic, scoaterea în relief a gratuităţii gestului comis de scriitură, prozaizare, intertextualitate, (auto)ironie”. Cum era de aşteptat, formulele de analiză a fenomenului poetic al optzeciştilor basarabeni nu se deosebesc în fond de acelea pe care teoreticienii şi criticii literari le-au consacrat în România.

Pentru că şi-a vrut lucrarea o contribuţie la istoria literaturii, autorul şi-a însoţit cercetarea tipologică cu cele sociologică şi psihoistorică. Se ştie, regimul sovietic a provocat mari frânturi de natură lingvistică şi identitară în evoluţia literaturii din spaţiul basarabean, mult peste cele pe care le-a avut aceasta în România socialistă. Se pot identifica desigur similitudini de ansamblu, totuşi optzecismul basarabean a apărut în alte condiţii decât cel românesc, susţine cercetătorul. „El nu a operat o opoziţie faţă de o generaţie anume, generaţia imediat precedentă, ci s-a născut dintr-o reacţie normală la ceea ce era anchilozat în literele din RSSM de mai mulţi ani ca să se cristalizeze într-un proces de sincronizare amplă cu literatura română. Dacă în anii ’60-’70 sincronizarea se produce sporadic, pe cont propriu, între iniţiaţi, fără ca fenomenul să poarte un caracter de masă, generaţia ’80 este prima generaţie de scriitori ieşiţi dintr-un regim cultural totalitar şi profund antiromânesc, care au reuşit să realizeze sincronizarea cu literatura română”.

Chiar dacă, în graba sincronizării, tânăra poezie basarabeană nu întruneşte însemnele menţionate pe toate segmentele ei şi, în lipsa condiţiilor postindustriale, are restanţe la capitolul integrării în postmodernitate, aceasta se profilează ca o nouă paradigmă. Ca şi opzeciştii din ţară, poeţii basarabeni sunt foarte diferiţi ca manieră, stil, limbaj, dar ei pot fi surprinşi într-un „spectacol temporal şi stilistic precis”. Ceea ce-i uneşte pe Nicolae Popa, Lorina Bălteanu, Andrei Ţurcanu, Emilian Galaicu-Păun, Irina Nechit, Vsevolod Ciornei, Nicolae Leahu, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Alexandru Corduneanu, Nicolae Spătaru, Dumitru Crudu, Mircea V. Ciobanu ş.a. este „atmosfera globală” şi poetica specifică (Sorin Alexandrescu), structura comună, sensibilitatea, mentalitatea, viziunea asupra eului şi lumii etc., cu care ei îşi pot revendica statutul unui pluton distinct. Menţionăm că, referindu-se la poeţii respectivi, cercetătorul foloseşte cu multă precauţie termenul postmodernişti, recunoscând totuşi spre final: „Postmodernismul reprezintă paradigma literară pusă în relaţie cu generaţia ’80 din literatura română”.

În cel de-al doilea capitol, Tranziţia poetică în anii ’80 şi prefigurarea unei noi paradigme, autorul descrie climatul şi condiţiile ostile ale epocii pregorbacioviste în care s-a născut şi s-a impus noua sensibilitate. Printre dificultăţile cele mai greu de suportat au fost lipsa acută de libertate, trecerea sub tăcere sau, dimpotrivă, atacurile furibunde la adresa poeţilor ieşiţi de „sub controlul” cenzurii, imposibilitatea fondării unei reviste şi a unui cenaclu coagulant etc. Cu întârziere deci faţă de congenerii din România şi într-un context mult mai dificil, poeţii basarabeni reuşesc să se lanseze cu o platformă cvasicomună, promovând o concepţie artistică viabilă. În chiar prima fază a „ofensivei”, ei îşi construiesc programul ca o polemică dură la adresa neosămănătorismului în variantă sovietică, a baladescului şi a metaforizării excesive. Tinerii se despart mai ales de ceea ce ei numesc „jelalnice eufonii” patriotarde care, după părerea lor, au condus la serioase blocaje, ameninţând cursul firesc al evoluţiei literare.
Alegând să pornească pe un alt drum decât cel al afirmatelor generaţii ’60 şi ’70, poezia optzecistă basarabeană nu se putea dezvolta „decât sub semnul propriilor resurse, inclusiv raportându-se la predecesori”. Primii opzecişti vin direct din interiorul generaţiei anterioare, schimbându-şi formulele din mers. Manifestându-se mai întâi sub semnul tardo-modernist, al unei „oboseli” şi „răceli” ontologice de tipul fin de siècle, aceştia glisează spre un limbaj ce operează mărci po(i)etice postmoderniste. Însuşi Grigore Chiper porneşte de la o poezie cu „gesturi minimaliste impregnate de un spleen pendulând între tristeţe şi decepţie”, la care adaugă accelerat componenta livrescă, antilirismul manifestat într-o conştiinţă culturală, repudierea retoricii, setea de concret [2, p. 109]. Deşi debutaseră în formulele poeziei abstracte, cu mesaje încifrate sau în interiorul experimentului manierist, tinerii poeţi aleg fără ezitări verva şi spiritul băşcălios, ironic şi ludic, limbajul dezinhibat şi prozaizarea lui extremă, anunţând „război” convenţionalismelor şi automatismelor politice, sociale şi poetice, rimei, ritmului, muzicalităţii şi metaforei. Reacţia scriitorilor cu influenţă în câmpul literar nu s-a lăsat mult aşteptată, tinerii au fost imediat învinuiţi de impudicitate şi pornografie, acuzaţii care se mai aud şi astăzi în unele medii. În pofida confruntărilor zgomotoase şi a marginalizării tinerilor nonconformişti, noua generaţie se impune ca grup, mai întâi modest şi parţial în antologiile dedicate poeziei basarabene în general, Dintre sute de catarge (1984) şi Constelaţia Lirei (1987), apoi masiv în antologia ce îi reflectă în exclusivitate Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene.

În compartimentul al treilea, „Ofensiva” optzecistă: dislocări paradigmatice, Grigore Chiper revine cu energie la definirea trăsăturilor paradigmatice ale optzeciştilor ce le desemnează „ruptura”, turnându-şi demonstraţiile în forma unor subcapitole aplicative. Insistenţa cu care exegetul promovează programul estetic generaţionist trădează neastâmpărul în dorinţa de limpezire a propriilor opţiuni de creaţie, pe care nu le poate formula decât în relaţie cu cele ale colegilor. Astfel, poetica opzeciştilor în formula lui Grigore Chiper are o structură dialogică, devenind un spectacol de voci cooperante ale poeţilor din diferitele generaţii ale literaturii române. În urma acestei participări colective se profilează câteva dominante ale poeziei optzeciste basarabene, care, pentru comoditatea receptării, devin în carte titluri ale subcapitolelor. Trăsăturile ar fi următoarele: trecerea de la eul modernist, profund, arhetipal, esenţial, prescris, la parada unui surplus de euri (De la eul arhetipal la pletora de euri), afirmarea conştiinţei teoretice, a profilului metaliterar în chiar corpul poeziei (Arte poetice), disiparea lirismului exterior liricoidal (Antilirism şi anticalofilie), scrierea unei poezii realiste şi antimimetice, înglobând realul neprelucrat prin sublimare şi netrecut prin grilă metaforizantă (De la transgresarea realităţii la transcrierea ei), interesul pentru inovaţiile tehnice precum inserţiile textualiste, citatul, referinţa livrescă, poemul producerii poemului (Resurecţia intertextualităţii), privilegierea ca ton şi ca atitudine a ironiei şi ludicului (Derapaje ludice, ironice şi parodice), gustul pentru crearea unor universuri pe de-a-ndoaselea (Universul răsturnat), teatralitatea poeziei care elimină hotarul dintre scenă şi auditoriu, dintre artă şi viaţă (Spectaculum mundi).

Voi încheia cu o succintă concluzie a impresiilor mele la lectura acestei lucrări interesante şi necesare, în care pun şi sensul de invitaţie adresată tuturor cercetătorilor în domeniu sau, pur şi simplu, celor interesaţi. Poeţii generaţiei optzeciste pot fi pe deplin mulţumiţi de faptul că şi-au găsit exegetul cu suficientă forţă de cuprindere, luciditate critică şi fineţe interpretativă pentru a le asigura tot mai mulţi cititori şi a le întreţine curiozitatea vreme îndelungată.

Referinţe critice:
1. Andrei Ţurcanu, Arheul marginii şi alte figuri, Iaşi, TipoMoldova, 2013.
2. Nina Corcinschi, Grigore Chiper şi poetica în cerc. În volumul Soarele şi păunul. Căutări de paradigmă, Chişinău, Profesional Service, 2013.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>