Raportul dialogal feminin-masculin sau anevoioasa cale a cunoaşterii „omului din om”

Abstract
The present article represents a dialogical model of interpretation of the human being’s image and the artistic world’s resemblance in the novel Viaţa şi moartea nefericitului Filimon… written by Vladimir Beşleagă. The author demonstrates that the heroes’ conscience may be understood as a complex interaction of opposite voices and realities from inner and outer world. The ontologic rapport between physical and spiritual, life and death, good and bad etc., or the relation between epistemological concepts objective and subjective, truth and deceit, knowingness and incognizance etc., are illustrated in the direct and indirect interaction between heroes’ voices. All the antithetic voices are represented by two main existential polarities unified in a dialogic relation: masculine-feminine. This relation displays the dual essence of the human conscience and the ceaseless interior collision which determines the human destiny.
Keywords: dialogic relation, opposition, complementarity, duality, conscience, voice, interaction.

A clasifica lumea unui roman în voci feminine şi voci masculine pare astăzi o banalitate. Totuşi, anume această distribuţie elementară ar permite înţelegerea esenţei polifonice a romanului lui Vladimir Beşleagă – Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine. Determinarea esenţei fiinţiale a personajelor prin prisma raportului masculin-feminin prezintă interes nu numai pentru că relevă raportul dialogic al unor extreme contradictorii, care coexistă în coincidentia oppositorum (M. Eliade), dar şi fiindcă dezvăluie o nouă modalitate artistică de reprezentare a dualităţii fiinţei umane în literatură. În cadrul sistemului ideatic al romanului, relaţia masculin-feminin reprezintă dihotomia ontologică viaţă-moarte şi pe cea epistemologică cunoaştere-noncunoaştere (ambele anunţate în titlul operei).

În diverse perioade istorice termenii masculin şi feminin au avut un conţinut semantic diferit, care a evoluat odată cu schimbările de ordin cultural, social, politic pe plan mondial. Cu toate acestea, în tradiţia Extremului Orient ei păstrează o semnificaţie fixată de milenii în cadrul dualităţii cosmice „yin” şi „yang”, în care femininul e asociat cu polul nord, interiorul, inconştientul, pasivitatea, întunericul, negativul, iar masculinul – cu polul sud, exteriorul, conştientul, activitatea, lumina, pozitivul. Mitologia românească uneşte aceste antinomii în natura masculină, dedublată în zeii gemelari Fârtatul şi Nefârtatul, care în credinţa creştină sunt Dumnezeu şi Satan. Chiar dacă această opoziţie arhetipală exclude principiul feminin, în literatura română femininul, ca şi masculinul, reprezintă în diverse ipostaze şi binele, şi răul. În poveştile lui Creangă, spre exemplu, femininul matern este preponderent malefic, e o formă a autorităţii tiranice. În romane – invers – femininul are conotaţii mai mult pozitive. Pe lângă aceste modalităţi rigide de reprezentare a femininului şi masculinului, într-un spaţiu literar intermediar, termenii masculin şi feminin se relativizează în raport cu dualitatea bine-rău/pozitiv-negativ. Mai exact, individul uman, reprezentant al oricărui gen, presupune o proporţie a celor două entităţi (numite de C. Jung „animus” şi „anima”). Femininul şi masculinul se întâlnesc în interiorul aceluiaşi eu, aflându-se într-o continuă interacţiune dialogică. În lumea romanului Viaţa şi moartea nefericitului Filimon… acest raport dialogic stă la baza cunoaşterii „universului mic” şi a integrării lui în „universul mare”.

Sistemul de personaje al poemului tragic se polarizează în două categorii simbolice contradictorii. Coliziunea dintre aceste opoziţii (care în loc să-şi păstreze complementaritatea armonioasă, se contractă într-o luptă infernală) cauzează ruperea echilibrului lumii: a universului interior şi a universului exterior. Atât în conştiinţa eroilor, cât şi în relaţiile dintre ei se resimte o tensiune permanentă, o energie negativă care le determină atitudinile şi manifestările. Eroul central se află în mijlocul a două trinităţi antitetice, care ar putea fi reprezentate grafic prin două triunghiuri relaţionale – al masculinităţii şi al feminităţii:

hexa

Triunghiul masculinităţii este cel al puterii dominatoare, al subjugării, al dezindividualizării şi descendenţei. Cele trei forţe masculine manifestă interese acaparatoare şi forţă opresivă faţă de Filimon: Fătu vrea să-l „înfrângă”, Guja să-i fure „aurul” moştenit de la bunel, iar Ghior să i-o ia pe Cristina. Forţele masculine îi provoacă lui Filimon suferinţe fizice şi spirituale. De fapt, ele tind să-l deposedeze pe Filimon de cunoaştere, de identitate, de valori, coborându-l în labirintul infernal al golului de sine (lumea lui Fătu – extremitatea de jos).

Dar există şi triunghiul salvator al feminităţii. Cele trei forme feminine presupun trei dimensiuni de ascendenţă: femeia (prin dragostea fizică), sora Cristina (prin dragostea spirituală) şi mama (prin dragostea divină, absolută). Fiecare are un anumit grad de apropiere de fiinţa lui Filimon, determinând puterea de atracţie dintre ei. Mama se află la extremitatea de sus. Cu cât Filimon se apropie mai mult de ea, adică, de principiul binelui, cu atât mai departe este de principiul răului, aflat la polul opus. În roman mama şi tata sunt mărci ale polarităţii lumii. Fătu (numele înlocuieşte statutul) şi mama (statutul înlocuieşte numele) sunt părinţii prolifici (au născut gemeni), care dictează principiile de funcţionare a lumii pe care au creat-o. Lupta opoziţiei dintre ei continuă în interiorul lui Filimon şi al Cristinei, progeniturile ambilor. Dinamica raporturilor dintre ei formează ciclul existenţial, mobilizat de contradicţia permanentă dintre bine şi rău, pozitiv şi negativ, material şi spiritual etc.

Pe de altă parte, raportul mamă – tată reflectă dualitatea cunoaştere-noncunoaştere, acest fapt fiind relevat de întreg sistemul metaforic al romanului. Aşa, de exemplu, s-ar putea explica tendinţa lui Filimon de „a zbura”, în opoziţie cu încercarea lui Fătu de a-l trage „în jos, sub pământ, în Gura Muntelui de Piatră”: „oamenii se aruncă dintr-o parte în alta parcă s-ar legăna o iarbă deasă – ce caraghioşi sunteţi, măi oamenilor, nici nu vedeţi că vi se cufundă picioarele în hlei şi numai capetele vi se clatină, picioarele rămân veşnic înfipte locului, pe când eu… sunt liber! Am scăpat de toate, m-am desprins de pământ şi zboooor!”. Este accentuată în această secvenţă imaginată de erou opoziţia dintre omul comun, limitat, necunoscător şi omul care vede lumea „de sus”.

Prima etapă în calea autocunoaşterii lui Filimon este dragostea (cunoaşterea) fizică: descoperirea materială a lumii şi a celuilalt (a femininului fizic). Dragostea perfectă e întruchipată de relaţia unui coleg de lucru cu soţia lui. Imaginea acestei relaţii armonioase, productive (fructul acestei iubiri este Rena), feerice, îl tulbură pe Filimon: „m-a cuprins invidia, o invidie sălbatică, şi mi-am zis: de ce unii să aibă parte de fericire şi alţii nu? (…) am simţit atunci nu numai invidie, ci şi ură…”. El vrea să trăiască fericirea colegului şi nu ezită să i-o ia odată cu viaţa. Ambiţia oarbă îl dezumanizează: „lumea arunca piatra la o parte: poate-i viu, poate mai suflă! iar eu mă uitam rece, de parcă m-aş bucura că s-a surpat zidul peste el şi nu peste mine, şi acum femeia aceea…” Dar tentativa dragostei forţate suferă eşec. Filimon nu se simte împlinit după ce obţine femeia colegului din simplu motiv că nu o iubeşte cu adevărat. Atracţia nu apare din necesitatea unui contact cu ea, ci din dorinţa/obsesia de a simţi „fericirea” bărbatului ei.

Scena unei încercări amoroase dintre ei, desfăşurată (simbolic) „sus pe stâncă”, demonstrează lipsa iubirii. Au găsit împreună „Floarea Muntelui”, dar femeia a aruncat-o, afirmând: „miroase a piatră ca şi inima ta!”. Pe de altă parte, femeia urcase „sus pe stâncă” din nevoia de intimitate, iar Filimon – ca să vadă lumea de sus, de la înălţime, „cât e de mare, în toate zările”. Ascensiunea în cunoaştere prin dragoste la care aspiră inconştient Filimon se accentuează: pentru femeie dragostea reprezintă scopul, iar pentru el – calea pe care accede „sus pe stâncă”.

Neconcordanţa lor conjugală este evidenţiată de un şir de realităţi-simbol: drumul prin glod, patul de fier, Casa de Zahăr (în opoziţie cu toate „casele de piatră” ale însurăţeilor) etc. Dorinţa puternică de a fi altul, de a trăi o viaţă străină, de a simţi o fericire străină are un final trist în cazul nefericitului Filimon: „Am înţeles că ea nu pe mine mă vede, nu pe mine mă soarbe din ochi, ci gândul i-e la acela care fusese îngropat de pietre, lacrimile ce-i şiroiau pe obraz pentru dânsul erau, nu de bucuria mea, am înţeles, şi atunci, o putere necunoscută m-a azvârlit…”. Nici după moartea lui „acela”, Filimon nu încetează să-l invidieze. Prima etapă în realizarea spirituală Filimon o ratează. În străduinţa de a atinge dragostea fizică el utilizează principiile răului: invidia, ura, egoismul, crima, atunci când, de fapt, el nu are nevoie de dragoste decât ca mijloc de cunoaştere.

Rămasă singură, femeia încearcă să susţină căsnicia artificială cu Filimon, însă nu reuşeşte. El pleacă de la „Casa de zahăr”, ea îl caută mereu. Şi îl caută, evident, la sora lui. Pentru Filimon, Cristina, ca şi Femeia, reprezintă o sursă de cunoaştere a lumii şi a propriei fiinţe. Dacă Femeia îi întruchipează posibilitatea de a înţelege („de sus”) lumea prin dragostea comună (eros), apoi Cristina simbolizează capacitatea de cunoaştere raţională, ştiinţifică (logos): „de ce a zis el: ţi-i rupt nervul! Există în om un aşa nerv? Spune-mi, Cristino… (…) Spune-mi într-adevăr, fiecare om – deodată se răsuci – tremuri ca şi mine! – da, acum văd că are dreptate studentul! Voi, care ştiţi atâtea, vă uitaţi la noi ca la nişte dobitoace cuvântătoare şi nici nu vreţi să ne spuneţi ce se petrece în noi, ce-i cu noi, de ajungem să ne dărâmăm pe dinăuntru, simţim, dar nu ştim şi voi tăceţi…” Filimon ştie că sora lui înţelege altfel lucrurile şi apelează la ea, o invocă deseori în sine.

De altfel, Cristina şi Filimon îşi sunt şi ei antagonişti: unul bărbat şi altul femeie; unul întunecos, necunoscător şi altul înţelept, luminos; unul deviat şi altul incoruptibil. Există o veche superstiţie românească referitoare la existenţa gemenilor, conform căreia, în timpul vieţii, dacă trăiesc ambii – ei îşi iau norocul unu de la altul. Iar naşterea de gemeni este fatală, cauzează moartea unuia din părinţi. Însă, pe de altă parte, atunci când „un frate geamăn poate fi nefast, celălalt va aduce alinare victimelor. Dacă geamănul terestru greşeşte ctitoria sa profană, fratele său ceresc o îndreaptă.” [1, p. 8] În poemul tragic, opoziţia intelectuală dintre gemeni (ambii fiind „din acelaşi ou” al cunoaşterii: luciferice şi paradisiace) se explică prin insistenţa şi reuşitele lui Fătu de a-l face pe Filimon „om”. Rezultatul orbirii spirituale a lui Filimon de către „tatăl” său este golirea de sens şi plasarea lui în lumea misterului, pe calea revelării adevărului absolut prin căutare, intuiţie.

Substratul compoziţional al romanului este foarte apropiat de mit. În toate călătoriile eroilor mitologici (Tezeu, Heracle, Orfeu, Ulise ş.a.) figurile feminine reprezintă forţe de sprijin (Circe) sau însuşi scopul incursiunilor (Euridice). Pe aceeaşi schemă se realizează şi fabula poemului tragic, cu excepţia faptului că, din cauza excesului implicării masculine, feminitatea nu-şi poate atinge finalitatea salvatoare. Cele două modalităţi de cunoaştere, realizate prin dragostea fizică şi spirituală nu sunt efective şi din cauza indeterminării lui Filimon, a viciului său preexistent, a inconştienţei cognitive în care se află. Gândirea în opoziţii a lui Filimon, e o cale de salvare, presupunând „metoda care duce la abolirea condiţiei umane şi iniţierea într-un nou mod de a fi.”[6, p. 16]

Filimon provoacă o competiţie între cele două forţe feminine, actualizată, după cum vom vedea, chiar în spaţiul său spiritual: „credeam că braţele mele vorbesc, dar, sigur, sunt cele două, ele vorbesc, auzi cum se ceartă? – pentru sufletul tău – dă-mi-l, stricato! auzi: de ce mi l-ai luat? – dar el a venit, el singur – l-ai ademenit, să-ţi fie ruşine! – şi odată izbeşte de mâna stângă şi se aude un glas ţipând: nu ţi-l dau, e al meu!.. (…) cu tine o să fie nenorocit! – tu l-ai nenorocit dintâi, – nu eu, taică-său! Tu lasă-l acum că-l doare mâna – stângă? dreaptă? Nici nu ştie care…”. „Nici nu ştie care” semnifică lipsa lucidităţii, a discernământului dintre bine şi rău. Fiindcă aceste două mâini-femei îşi sunt contradictorii. „Dreapta, reunind denumiri grupate în jurul etimonului latinesc dexter (şi, de asemenea rego, regula, rectus, directus) induce valori de origine morală cum sunt dibăcia, rectitudinea, onoarea, sinceritatea. Largi semnificaţii dobândesc şi cuvintele cu baza etimologică din latinescul sinister legat iniţial de rituri divinatorii rău-prevestitoare.” [5, p. 109-110] Deci, în conştiinţa lui Filimon una din femei reprezintă o formă a viciului, dar el nu ştie care anume. Opoziţia dialogică Cristina-Femeia, prin asociere cu semnificaţia opoziţiei „drept-stâng” în textele religioase vechi, ar putea denota şi dualitatea „sacru-profan”. Cristina ar putea fi, prin numele ei creştinesc („Christus”, „christianus”), intermediara binelui sacru, matern, salvator, la care Filimon, din rătăcire, nu este receptiv. Dreapta-stânga ar însemna, în fine, două direcţii în labirintul cunoaşterii, în care se află Filimon.

Toate cele menţionate ne permit observaţia că lumea în poemul tragic nu este împărţită în două doar orizontal (sus-jos, mama-tata), ci şi vertical (stânga-dreapta, soţia-sora; Ghior-Guja). Iar omul face corp comun cu lumea, este creat după un model similar: schema fizică, mentală, spirituală este aceeaşi. De altfel, rivalitatea dintre forţele feminine reprezintă, într-o altă ipostază, contradicţia dintre cele două triunghiuri relaţionale: masculin-feminin. Aceasta se reflectă în evenimentul cel mai dureros din copilăria lui Filimon, când mama şi tatăl îl trag în direcţii diferite: „de ce trageţi? îl trag de mâini, unul într-o parte, altul în alta şi el aude rupându-i-se trupul, desfăcându-se în două, trunchiul despicat de frânghie ca de o lamă de oţel… – de ce mă sfâşiaţi?! ”. În maturitate apar aceste două „mâini-femei” care tind să-l salveze, dar, în fond, duc la bun sfârşit actul dezbinării iniţiat de „părinţi”. De fapt, fiecare dintre perechile antagonice de personaje, în raport cu Filimon, sau cu Cristina, formează o triadă dialogică: triada Ego-Alter-Obiect [2, p. 216]. Forma triadei o iau relaţiile dialogale: mama-tata-Filimon, Cristina-Femeia-Filimon, Guja-Ghior-Filimon, Filimon-Ghior-Cristina, mama-tata-Cristina, Ghior-Fătu-Cristina, Guja-Ghior-Fătu ş.a.

Raportul dialogal masculin-feminin ia un alt aspect în cadrul relaţiilor dintre celelalte personaje. Chiar dacă masculinul exercită o presiune asupra entităţii feminine, tendinţa nu este de esenţă misogină, ci androgină. Bărbatul vrea să acapareze femeia ca pe un principiu al continuităţii şi împlinirii. Aşa s-a întâmplat în cuplarea forţată a celor doi părinţi ai lui Filimon, în relaţia lui Filimon cu femeia colegului şi în cazul lui Ghior în raport cu Cristina. Cristina este obiectul sentimentului (nicăieri numit „dragoste”) din sufletul lui. El o vrea de soţie şi încearcă să o obţină mai întâi prin înţelegere cu tatăl, apoi prin promisiuni, ameninţări sau târguieli cu fratele ei. Îşi proiectează în imaginaţie o viaţă fericită alături de ea, în casa ei. Dar Cristina nu-l acceptă, din contra, îl detestă pentru modul lui de a fi, ajungând să-l alunge din casă cu un par aprins (cum se alungă animalele sălbatice).

Dorinţa arzătoare de a o avea pe Cristina nu-l împiedică pe Ghior să-şi satisfacă instinctele dominatoare cu Şchioapa, care-i este antipatică: „Ce vrei să faci? stai! scânci Şchioapa, dar Ghior nu mai auzea, îl năucise mânia? – da, căci, sucind mâinile acesteia, în mintea şi închipuirea lui el, de fapt, se lupta cu semeaţa aceea care – m-a dat afară! Pufni el, cu băţul aprins, stai că-ţi arăt eu!(…) Se lăsase pe grămada de frunze, dar cam pe-o coastă, şi lui Ghior i-a fost destul să-i răsune-n urechi cuvintele acelea: ieşi! afară! Ca să se înmoaie îndată la genunchi – da, toată firea lui către Cristina era întoarsă, şi gândurile, şi puterile cele mai adânci şi tăinuite ale sufletului, aşa că pe asta care zăcea aici lângă dânsul o simţea numai cu mâinile, cu genunchii, carnea ei fierbinte…”. El „se luptă” cu Cristina pe care o vede în Şchioapa, în concretul fizic, spiritualul fiindu-i inaccesibil. De fapt, în loc de Şchioapa putea fi oricare altă „jertfă” a mâniei sale, pentru că Ghior îşi pregătise de cu zi un „pătul de frunze” pentru asemenea acte de răzbunare.

Cristina este pentru Ghior obiectul unei dorinţe nestăvilite. Dar fratele ei nu i-o cedează şi nu vrea s-o convingă să accepte cuplarea, atâta timp cât ea însăşi nu şi-o doreşte. Iată de ce, în lupta lui Fătu cu Filimon, Ghior este de partea celui dintâi. Ghior face toate chipurile de a o câştiga pe Cristina, chiar încearcă (la o beţie) să împace pe Fătu cu Filimon. Ghior, judecătorul răului, vrea să atenueze raportul antagonic tată-fiu: „Iată masa noastră! râde Ghior, de ce să răscoliţi lumina… cenuşa, adică? Mai bine să şedem la masa asta, stai aici – şi-l pune pe Nichifor Fătu de partea dreaptă (sublin. – O.G.), tu stai aici – şi-l pune pe Filimon de partea stângă (masa-i lungă, dintr-un perete până la celălalt), iar eu am să stau în capul mesei…”. Iar când vede că nu-i reuşeşte, strigă turbat: „Mi-aţi promis-o, daţi-mi-o! Ultima dată vă spun, altfel o să vă afle toată lumea cine sunteţi, – arată spre fereastră – tu te-ai închis cu dânsa la baba Ştefana. (…) tu, tovarăşe Nichifor Fătu, ai băgat-o pe maică-sa în pământ şi acum… te-am văzut eu, te-am pândit, auziţi, oameni buni, umblă noaptea după fiică-sa! Ghior arată cu ceainicul spre fereastră – poate nu ştiţi, dar şi aista, tânărul…”. Nici „adevărul” său nu-l ajută, Cristina nu va fi a lui, e prea mare diferenţa dintre ei. Iată, însă, modul în care legătura dintre Filimon şi triunghiul feminin este coruptă de forţele masculinităţii. Relaţiile dintre Filimon şi cele trei femei se stabilesc pe fonul violului din care se naşte, al bănuitului şi mult reproşatului incest dintre el şi Cristina, sau dintre tatăl lui şi Cristina, al sentimentelor confuze dintre el şi femeia a cărui soţ a fost ucis.

Cristina este prima valoare pe care o posedă, de la Dumnezeu, Filimon. Iar cea de-a doua valoare este „aurul” moştenit de la bunelul Andrei. Valorile existenţiale apar în două ipostaze fundamentale: obiect şi fiinţă. Fiecare dintre ele au o semnificaţie spirituală: Cristina reprezintă cunoaşterea superioară, „aurul” e simbolul bogăţiei, puterii, fericirii, al cunoaşterii şi inteligenţei cosmice active [8], şi al nemuririi [7]. Cristina nu este pentru el doar soră, e şi o cale de contact cu „mama”, aurul nu este pentru el doar metal preţios, e preţios numai pentru că e moştenit de la bunelul. Valorile prezintă posibilităţi salvatoare pentru Filimon. Şi aici trebuie menţionată diferenţa dintre viziunea lui Filimon şi a celor două forţe masculine asupra acestor valori, Cristina fiind ţinta lui Ghior, iar „aurul bunelului” – scopul vieţii lui Guja. Pentru Ghior, Cristina este o asigurare a bunăstării şi continuităţii fizice, la fel şi aurul pentru Guja. Pentru Filimon ele nu au nici o legătură cu materialul, cu fizicul.

Guja este cel pe care Fătu „îl ţinuse în cârcă zeci de ani şi-l purtase precum acela şarpele în jurul gâtului – deşteaptă făptură!”. Guja este asociat cu „şarpele” – o întruchipare a răului, a pericolului sau ispitei. Totodată, ca şi în mitul biblic, în care reptila propune perechii edenice cunoaşterea, Guja îi dezvăluie lui Filimon taina identităţii sale.

Guja profită de Fătu pentru a ajunge în casa lui, ştiind că socrul acestuia ar fi ascuns acolo aur şi nu ezită să-l trădeze atunci când negociază cu Filimon, istoria adevărată a vieţii acestuia în schimbul secretului despre locul de ascunziş al comorii: „pleacă, pleacă imediat de aici! – târziu, tov. Nichifor Fătu, acum e prea târziu, trebuie să-l găsesc! Să plece Guja când e gata să pună mâna pe bogăţia moşneagului? (…) nuuuu! De data asta nu, e ceasul meu: ori-ori! Ori găsesc comoara, ori rămân să mor ca un câine, pe sub garduri (…) Filimoane, băiete, tu ştii că-i aici, zice Guja, ţi-a spus Cristina, arată-mi locul şi-ţi spun taina cea mare…”. Relaţia conflictuoasă Filimon-Fătu este intensificată o dată prin implicarea lui Ghior, a doua oară – prin implicarea lui Guja. Când Ghior şi Guja încearcă a-l deposeda pe Filimon de valorile sale, Fătu încearcă a-l deposeda de sine, de identitatea personală. În final, când îşi dau seama că planurile lor eşuează, Fătu şi Guja îşi vor uni eforturile pentru a-i tăia lui Filimon „limba”: „ce facem, spune mai repede: ce facem? te rog, uite-l că pleeaaaacă – pe el! sari pe el! amândoi odată! (…) muzica! strigă Guja… – muzica! repetă şi Nichifor Fătu… în vreme ce-l dădură la pământ pe Filimon, care gâfâia, se zbătea să scape: nu… nu te recunosc, nu-mi eşti tată! şi numele, numele meuuuu…. – auzi, scrâşni Guja: limba! – limba! zice Nichifor Fătu – descleştă-i gura…”. Acest act îl va lipsi pe Filimon de posibilitatea de a-şi proclama adevărata identitate, pe care Fătu nu vrea s-o accepte.

Fătu ajunge să-şi dispreţuiască propriul sânge, pentru că el vede pe altcineva în propriii copii, deşi ar fi dorit să se recunoască pe sine. Iată de ce, în exterior el luptă cu ei, iar în interior luptă şi cu mama lor: „Pleacă, femeie! şi pe Cristina am s-o dau la partea ei, dar e încăpăţânată, nu mă ascultă! Tu i-ai băgat în suflet…a râs o dată de mine, nimeni n-a râs pe lumea asta, am s-o frâng şi dânsa, pe Cristina ta! Pe băiat l-am înfrânt, frânt (…) nu vor să mă asculte, asta, fata, nici în ruptul capului nu vrea să-l primească pe Ghior, s-ar potoli, ar pleca ea capul, după dânsa şi Filimon se face încăpăţânat, Cristina îl aţâţă! Avea dreptate corcitura: toată-i bunelul său! ea îl aţâţă, dar las›că…”. Fătu vede în copiii lui pe altul. Toate actele de tiranie, toate nedreptăţile faţă de Filimon, Fătu le-a comis conştient, din dorinţa de a „înfrânge” pe acel altul: „încăpăţânat ca bunelul său! De ce? – întrebase el indignat – crezi că trebuie să-ţi semene ţie? Rânjea corcitura, sămânţa ta cade deasupra, dar este alta mai adânc, supuşenia e forma, încăpăţânarea e miezul! Las’ că i-o scot şi din măduva oaselor!”

Fătu doreşte să aibă control total asupra fiinţei fiului său, să trăiască viaţa lui, să manipuleze dorinţele lui. El vrea să-şi continue existenţa în El: „Nichifor Fătu prinde a lăcrima iar, de data asta mai abundent, vocea-i tremură – eu, care după o viaţă de muncă şi alergătură meritam să am odihnă la bătrâneţe, nepoţeii să-i joc pe genunchi… şi deodată pe un alt ton: ce vrei de la mine? ce-ţi lipseşte?” Filimon ar fi fost pentru el un mijloc de realizare a sinelui, a idealului proiectat în conştiinţă. Fătu vrea perpetuarea neamului său, dar pentru că fiul lui nu-i este identic, ci din contra, îi este opus, el îl resimte drept cel mai mare duşman: „Ştiu cine te aţâţă împotriva mea: studentul! (…) studentul şi Cristina – ei te aţâţă contra mea, dar degeaba! N-o să reuşească să mi te ieie, numai tu mi-ai rămas, tu… şi Nichifor Fătu suspină adânc.” Faptul că Filimon nu i se supune îi stârneşte o ură, o furie infernală. Nichifor devine un monstru, o forţă a răului, care simte necesitatea acută de continuitate şi va încerca s-o realizeze prin orice mijloace.

Atunci când simte pe cineva în casa lui pe timp de noapte, prin întuneric, instinctul îl asigură că anume Filimon e cel prins. Conştiinţa sa asociază acest eveniment cu „jocul” de-a vânătoarea al unui motan chior: „Şi-şi aminti pe loc de şoarecele de la depozit pe care-l prinsese bătrânul şi chiorul motan, care nu mai văzuse de cine ştie câţi ani şoareci şi care, în loc să-l înghită, începu să se joace cu el: şoarecele dădea să fugă, dar (…) motanul făcea un salt, îl apuca de după cap şi-l readucea la locul de la început – ce sprinten, ce vioi arăta motanul, nici n-ai fi crezut!”. Acest fragment oglindeşte imaginea lui Fătu în sine. El este vitalizat de o energie negativă. Tentantul joc-vânătoare cu propriul copil este actul perversiunii morale, ultimul nivel la care poate ajunge o conştiinţă bolnavă în raport cu lumea. El are obsesia persecuţiei, a violenţei. Arma lui este minciuna şi ameninţarea. Când îşi imaginează tablouri de maltratare, emană intens atmosfera unei plăceri demonice. În concepţia lui Fătu viaţa este o vânătoare, o luptă, iar relaţiile se rezumă la a înfrânge sau a fi înfrânt. Toate acestea explică faptul că nu a ezitat să-l rupă pe Filimon de la sânul mamei, să-i schimbe numele (din Felix, < lat. „fericit”, în Filimon, < gr. „iubitor de singurătate”[3, p. 65]) şi să-i camufleze originea cu speranţa că îl va face „om”, adică, identic cu sine. Lucrul acesta nu-i reuşeşte. Filimon are o identitate prenatală pe care o simte, o intuieşte mai ales prin fiinţa Cristinei, şi tinde să o descopere.

Forţa unificatoare a lui Filimon cu Cristina este mama. Porunca biblică pe care o repetă vocea mamei în conştiinţa ambilor ilustrează această idee: „să nu osândeşti, băiete…”; „Nu mă duc de aici, vreau să mă lămuresc, să ştie toţi că el… – nuuuuoooooo – sâââânndiiiiii!”; „dar nu osândesc, vino şi ajută-măăă…”; „Dă mâna şi hai din casa asta… – casa asta? Picioarele mele arse, piatra cu dungă neagră, odaia – nuoooosândii – de ce?”; „să nu osândeşti, copila mamei…” Ipostaza maternă a feminităţii este sacralizată de funcţia ei mântuitoare. Accesul lui Filimon către mamă este prin casa (simbolul sufletului) Cristinei, or căsuţa veche a mamei se găseşte încadrată în casa fiicei.

Revelarea identităţii, în cazul lui Filimon, este posibilă prin restabilirea relaţiei cu „mama”. „Mama” însă nu se află în lumea comună, în lumea fizică. Mama n-a existat în viaţa lui Filimon. Întrebarea despre mamă i-a apărut atunci când a rostit (de groază) prima dată cuvântul: „şi momentan îşi aminti de lupii care-l fugăriră atunci prin pădure, când fugea de la colonie… abia apucă să urce într-un copac ţipând: maaaamăăăă! a ţipat aşa? – până atunci nu cunoşteam cuvântul… adică îl auzisem odată noaptea: toţi din colonie dormeau, fiecare în patul lui, alţii câte doi, era într-o noapte când n-am putut să dorm, şi un alt băiat ţipă prin somn: maaamăăă!” Intuiţia îl duce la ideea că mama este salvarea în faţa oricărui pericol, frica fiind învinsă cu ajutorul ei. În conştiinţa sa, Filimon se identifică cu ea: „…mirosul sânului tău! vreau să-mi învăluie tot trupul, ca să mi te aduc aminte, să te văd, să te simt cu toată fiinţa mea, eu care te port în mine, pe tine care m-ai purtat în tine, vino, ajută-mă să mă descuuuuuurc…” Filimon o invocă ca pe un duh, ca pe o zeitate, asemeni oamenilor arhaici. Ruperea din trupul ei va finaliza cu întoarcerea în trupul ei. Imaginea arhetipală a mamei – naştere şi moarte, regăsită în unele mituri, este cea a Pământului-Mamă (Terra Genetrix), mamă primordială generatoare şi susţinătoare a vieţii. Ea oferă materia şi tot ea o primeşte. Totodată, mama este ultimul punct de contopire pentru conştiinţa masculină sau masculinizată.

În cadrul acestei lumi a opoziţiei şi paradoxului, raportul lui Filimon cu sine este de cea mai mare complexitate. Cunoaşterea sinelui ar echivala cu regăsirea sinelui. Dar pentru că Filimon încearcă la început a se identifica în acela, sinele său se pierde în alteritate. Momentele de confuzie a eului apar în următorul monolog interior dialogizat al protagonistului: „nu mai aude întrebarea acestui glas venit dinafara ori dinăuntrul lui, nu vrea să-l audă, acum i s-a făcut uşor, aşa de uşor pe inimă de parcă nici n-ar fi el, ci oricine altul, valurile fierbinţi de nisip s-au retras, s-au duuuus, şi el, care nu-i el, ci altul, stă lângă uşă şi priveşte la cei doi care se ceartă, vagoanele?” (…) eram acolo, face cu capul nepăsător , parcă ar fi vorba de altul şi nu de dânsul, care stă aici la fereastră – la fereastră? Dar el e la uşă! – la uşă? – stai, ce-i cu mine? cine-s eu? unde sunt? –ascultă! Răsună iar glasul dinlăuntru lui, îţi dai seama ce faci, te-ai rătăcit, aiureşti! Unde-i locul tău? – locul meu –aici, lângă uşă – acesta-i Ghior care vine chefliu de la petrecere, locul tău e la fereastră, acela eşti tu!”.

Tendinţa lui Filimon de a deveni altul, de a trăi viaţa lui, se reflectă în două conştiinţe- oglindă – a Femeii şi a Renei. Femeia îl acceptă în locul soţului decedat, chiar dacă nu-l iubeşte. Deci la nivel fizic Filimon ia locul aceluia. Iar la nivel moral-spiritual această înlocuire are loc prin Rena. Ele îi creează iluzia fericirii: „o să trăim bine la Casa de Zahăr, zicea Femeia, Rena se lipea de el, şi lui i se umplea inima de lacrimi, căci îl vedea pe acela (sublin. – O.G.), tatăl ei, strivit de zid, dar nu era acela, ci el, Filimon, şi iar îşi aducea aminte cuvintele bătrânului zidar: Piatra scoasă de sub sat aici nu ţine…”. Rena îl vede în Filimon pe tatăl ei, aşa cum se vede şi Filimon în raport cu ea: „ah, mânuţele tale mici şi subţiri – cu ele te-am scos de sub pietre, erai mort, tăticule, şi eu te-am scos şi te-am înviat – m-ai înviat, vino, vreau să-ţi simt suflarea caldă sub obraz…” Între Filimon şi Rena are loc contopirea lui cu acela. Astfel, eul său degradează în alteritate, într-un obiect al voinţei şi această stare nu-i va repara „nervul, care leagă pe om de centrul pământului şi de vârful cerului”. Aflat în incertitudine, Filimon continuă să caute rezolvare problemei sale, nu în altul, ci în tu-ul propriei interiorităţi. Flimon revine de la modalitatea de identificare eu-acela la modalitatea eu-tu.

Dualitatea sinelui eroului îl plasează între două voci care-i înaintează dilema „a fi sau a nu fi”. Filimon încalcă legea echilibrului – la început el nu o cunoaşte pe mama lui (nu cunoaşte aspectul pozitiv al sinelui său) şi nu conştientizează rolul dominator al tatălui. Mai apoi descoperă adevărul despre mamă, despre tată, despre raportul dintre ei. După ce capătă forţa discernământului, el nu vrea să-şi recunoască tatăl, tinzând spre unitate totală cu mama. Deci el refuză să recunoască răul din sine. Însă atunci când omul încearcă să reprime sau să nu accepte partea negativă a sa, el se pune în pericol, pentru că el reprimă de fapt, unitatea propriei fiinţe. Dar Filimon, cel care în final cunoaşte binele şi răul, nu se poate împăca cu existenţa ambelor aspecte în sine, or „împăcarea, atunci când se petrece, nu e cu Tatăl, ci cu propria structură duală. Singur, faţă în faţă cu moartea ca singură certitudine, omul dobândeşte seninătatea. Se regăseşte identificând în sine mama şi tatăl.” [4, p. 13] Raportul dintre om şi sine este condiţionat de raportul dintre om şi lume. Lumea învaţă omul să împartă totul în alb şi negru, în pozitiv şi negativ, pentru ca ulterior, omul să se simtă mereu imperfect şi să lupte cu sine, cu răul din structura sa spirituală. Starea de frustrare îl face vulnerabil şi instabil, fapt care îi generează conflicte exterioare. Acesta este cercul vicios al coabitării fiinţei în lume. Lupta cu sine şi cu lumea este o condiţie a continuumului existenţial.

Aşadar, în lumea lui Filimon, masculinul şi femininul reprezintă vocile contradictorii ale sinelui dual. Ele constituie cele două entităţi arhetipale în care se substanţializează complementaritatea dintre fizic şi spiritual, material şi ideal, raţiune şi sentiment, obiectiv şi subiectiv, adevăr şi falsitate, realitate şi iluzie, egoism şi altruism, ură şi dragoste, viaţă şi moarte etc. Esenţa „omului din om” rezidă în iminenţa fiinţării lui tensionate în dialogul etern al opoziţiilor.

 

Referinţe bibliografice:

Ciubotaru Silvia, Gemenii în mitologie şi folclor// http://www.alil.ro/wpcontent/uploads/2012/05/ gemenii-in-mitologie.pdf

Markova Ivana, Dialogistica şi reprezentările sociale. Iaşi: 2004.

Munteanu Cristinel. Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară, în revista Limba română, nr. 7-8, 2008.

Nechit Irina, Feminin şi masculin în literatură. În revista Steaua, nr. 5-6, 2001.

Repciuc Ioana, O abordare etnologică a opoziţiei semanticestâng-drept”//http://www.academia.edu /2514055/O_abordare_etnologic%C4%83_a_opozi%C5%A3iei_semantice_st%C3%A2ng_drept

Silion Bogdan, „Coincidentia oppositorum” şi limitele gândirii discursive// Timpul, nr. 135, 3 martie 2010.

http://mythologica.ro/alchimia-transmutatia-sufletului-in-simbol/

http://www.academia.edu/6052429/Dictionar_de_simboluri_si_arhetipuri_culturale

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>