Referenţialitatea din perspectiva lumilor posibile

Există o lume trăită şi una gândită. Lumile posibile sunt cele în care orice e cu putinţă, sunt lumi ale imaginaţiei, ale ficţiunii şi ale miturilor, lumi care nu sunt nimic mai mult decât gândurile cuiva despre lucruri inexistente. D. Lewis, de exemplu, considera că există alte lumi decât cea în care trăim din întâmplare. Este cu siguranţă adevărat că lucrurile pot fi altfel decât sunt. Deci sunt şi alte moduri de existenţă ale lucrurilor şi aceste moduri ar reprezenta lumile posibile.

Există mai multe puncte de vedere în ceea ce priveşte noţiunea de lume posibilă. Conceptul de lume posibilă a fost propus de G.W. Leibnitz, care era de părere că există mai multe versiuni ale realităţii sau lumi posibile în mintea lui Dumnezeu. Numărul lumilor posibile este infinit. Din acest infinit de lumi posibile lumea cea mai bună are posibilitatea să devină reală. Ideea de lume posibilă este preluată de la G.W. Leibnitz de logica modernă, dar aceasta îi va da o utilizare cu totul independentă de consideraţiile lui filosofice şi teologice. Noua teorie îi aparţine lui S. Kripke care a pus la baza ei câteva elemente: lumi posibile, lume reală, relaţia de posibilitate, necesitate şi accesibilitate între lumi. Astfel, o propoziţie poate fi adevărată într-o lume posibilă, dar e falsă în alta. [1, p. 22]

Într-o accepţie mai recentă, considerată semantică, conceptul de lume posibilă reprezintă adevărul unei propoziţii în relaţie cu realitatea, adevăr actualizat prin referinţă, care reprezintă relaţia dintre cuvinte şi lume. În Dicţionarul enciclopedic de pragmatică,  se precizează faptul că raportul dintre cuvinte şi lume nu este întotdeauna identic, conform  anumitor teorii, cum ar fi teoria lumilor posibile care reprezintă un aspect metafizic al problemei referinţei. [2, p.143] Relevantă este, în această ordine de idei, perspectiva de abordare a problemei referinţei în raport cu lumile posibile. Dacă există mai multe circumstanţe alternative, referenţialitatea ţine de un număr infinit de situaţii şi lumi. Aceste lumi permit atribuirea de valori semantice atât termenilor referenţiali, cât şi celor nonreferenţiali. Teoria lumilor posibile abordează referinţa din perspectiva logicii modale. Astfel, această teorie este de natură logico-filosofică, iar obiectul ei de cercetare îl constituie problema modalităţilor. Din acest punct de vedere, se folosesc conceptele de necesitate şi posibilitate care stau la baza propoziţiilor modale. „Realitatea imaginată” a lumilor posibile poate fi actualizată prin construcţii condiţionale, verbe modale, verbe de imaginaţie, de dorinţă etc.:

„De-ar fi să vii,
Aș crede că visez,
De-ar fi să vii,
Ce ne-am mai spune oare…”
(Mihaela Runceanu)

Enunţurile modale sunt cele în care se spune că e posibil ca lucrurile să stea într-un fel, deşi nu stau aşa acum, sau că unele lucruri stau cu necesitate în felul în care stau etc.

În această ordine de idei, apare problema identităţii referentului în lumile posibile, problemă ce a prezentat interes pentru filosofi, logicieni, dar şi lingvişti. Problema în cauză a constituit o provocare pentru cercetătorii care au propus soluţii diferite în funcţie de acceptarea sau respingerea noţiunii de identitate în diferite lumi posibile. Majoritatea cercetătorilor consideră că există mai multe motive ce demonstrează faptul că e dificil a vorbi de existenţa lucrurilor în mai multe lumi. Un motiv important ar fi şi cel invocat de A. Plantinga care denotă lipsa unui criteriu unic sau a unei proprietăţi „empiric manifestate” care ar ajuta la identificarea unui lucru în trecerea lui dintr-o lume în alta. Concluzia la care se ajunge este că „obiectele nu există, în lumile posibile cum există cărţile într-un raft, ele sunt condiţionate în existenţa lor de existenţa acestor lumi.” [3, p.36]

În problema identităţii referentului se disting concepţii radicale care consideră că nu există identitate între lucrurile din lumi diferite, ci există doar o relaţie de corespondenţă. (Lewis). În conformitate cu această concepţie lucrurile sunt similare, dar nu identice.

Referitor la lucrurile abstracte, de exemplu, proprietăţi, se consideră că acestea există de sine stătător şi nu aparţin nici la o lume. Aici se clasifică şi simbolurile, mai ales cele în viziunea artiştilor plastici. De exemplu, Constantin Brâncuşi a pus esenţa lucrurilor în sculpturile sale, imprimând unor lucruri statice proprietăţi acţionale, cum ar fi: zborul, sărutul, cântecul cocoşului.

O altă poziţie ocupă cercetătorii, în frunte cu S. Kripke, concepţia cărora se bazează pe logica modală. Din această perspectivă se operează cu noţiunea de identitate în diferite lumi posibile, respectiv se acceptă varianta existenţei aceluiaşi lucru în mai multe lumi. Deci dacă N/obiect aparţine unei lumi reale A şi unei lumi posibile A1, care este alta decât A, atunci N aparţine ambelor lumi în calitate de acelaşi obiect, nu obiect diferit.

În funcţie de identitatea/nonidentitatea obiectului în diferite lumi posibile se face o distincţie de natură lingvistică între expresiile referenţiale (Kripke), prin introducerea a două concepte: designatori rigizi şi designatori nonrigizi.

Designatorii rigizi sunt cei care desemnează acelaşi obiect în toate lumile posibile. E vorba de numele proprii, care au referinţă directă şi nume de clase şi specii. Acestea, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, „semnifică şi în absenţa unui sens sau conţinut descriptiv”. [4, p. 36]  E vorba de o legătură ce se stabileşte în urma unui botez iniţial, iar legătura dintre nume şi referent devine necesară şi nu poate suferi nici o modificare în funcţie de împrejurări. De exemplu: Socrate, Platon, Aristotel şi altele asemenea lor.  De aici vine şi teoria cauzală a numelor proprii şi a referinţei cauzale. E vorba de o legătură cauzală între nume şi purtătorul lui.

În teoria lumilor posibile referitor la denotaţia numelui s-au dezvoltat două direcţii: una consideră că numele propriu are semnificaţie. E vorba de teoria Russell-Frege care se bazează pe concepţia că un nume poate funcţiona ca un simbol ce desemnează un individ, dar în acelaşi timp poate şi descrie individul. De exemplu, Ion Creangă, scriitor român, autorul „Amintirilor din copilărie”, prietenul lui M. Eminescu.
O altă teorie, cea care poartă numele de teoria Mill-Kripke, consideră că numele proprii au referent, dar nu şi semnificaţie „ele nu indică sau implică vreun atribut ca aparţinând acestor indivizi”. [4, p.34]

În legătură cu cele două teorii descrise mai sus este relevantă problema contextelor opace considerată ca fiind o problemă principală cu care se confruntă teoria lumilor posibile referitor la numele proprii. Această problemă reprezintă riscul de modificare a valorii de adevăr  în cazul de substituire a unui nume propriu cu altul.

Pe lângă numele proprii,  pot fi considerate designatori rigizi şi numele de specii şi fenomenele naturale. Apropierea dintre acestea este de natură semantică. Şi în cazul acestora din urmă li se poate aplica teoria lanţului cauzal. Pe baza enunţurilor ecuaţionale teoretice de tipul: Apa= H20 [2,  p.160]  S. Kripke demonstrează că un lucru desemnează în toate lumile posibile în care există şi respectiv este un designator rigid. Astfel, „fixarea referentului se face printr-un enunţ ecuaţional (nonteoretic) care se bazează pe una sau mai multe proprietăţi ale obiectului, proprietăţi ce pot fi contingente”. (idem)

Designatori nonrigizi sunt descripţiile definite şi numele de entităţi ficţionale. Apar numeroase dificultăţi referitoare la întrebuinţarea noţiunii de lume posibilă la discursul ficţional. Printre acestea ar fi: caracterul indeterminabil al adevărului în naraţiunile ficţionale, inconsistenţe logice, natura contradictorie a ficţiunilor (evenimente imposibile, obiecte cu proprietăţi contradictorii). Asta pentru că designatorii nonrigizi indică obiecte diferite în diferite lumi posibile. De exemplu, descripţia definită satelit al pământului poate desemna luna în lumea reală, dar se poate referi şi la un alt satelit într-o lume posibilă. În această ordine de idei, Cătălin Constantinescu menţionează că „teoria lumilor posibile creează condiţiile unei noi concepţii despre ficţiune, pentru că pluralitatea sistemelor de realitate face posibilă utilizarea noţiunilor de lume posibilă şi lume actuală în caracterizarea ficţiunii.” Cercetătorul, (referindu-se la realismul modal al lui Lewis, prezintă conceptul lui Lubomír Doležel referitor la construirea lumilor posibile din perspectiva lumii narative ce au la bază câţiva constituenţi: indivizi posibili, acţiuni posibile, acţiuni posibile pe care indivizii posibili sunt capabili să le întreprindă. [5]

Entităţile ficţionale ţin aşadar de imaginarul universal şi în general sunt reprezentări ale forţelor benefice sau malefice. Numele entităţilor ficţionale reflectă apartenenţa la o categorie sau alta în baza indicilor de trăsături ce caracterizează entitatea. Astfel, numele eroilor din basme, de exemplu, ilustrează paradigma referenţialităţii pornind de la manifestarea unor stări sau calităţi. Nume de genul: Gerilă, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Muma- Pădurii, Baba-Cloanţa, Zmeoaica- Pământului, Zâna- Zânelor, Scutură- Munţi, Strâmbă- Lemne, Sfarmă-Piatră etc. reprezintă o caracterizare compactă a raportului funcţie-identitate şi se înscriu într-un sistem de reprezentări simbolice.

Ştefan Oltean consideră problema numelor ficţionale ca fiind o problemă complicată, deoarece asemenea nume au un statut neclar, deşi au trăsături comune cu numele proprii. [6, p.78]  Nume precum Don Quijote, Sherlock Holmes, Hamlet trimit la indivizi ce nu au o existenţă reală şi nu pot fi identificaţi.  În legătură cu ceea ce denotă complexitatea problemei este noţiunea de termen singular şi apartenenţa acestor nume la clasa termenilor singulari. De aici derivă şi deosebirea dintre numele proprii şi numele ficţionale.

Să luam un enunţ selectat din romanul „Mara” de I. Slavici: A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică…Aici referinţa numelui ficţional Mara este vidă, respectiv enunţul nu are conţinut propoziţional. Numele propriu Mara ar fi un designator rigid  în lumile în care ar avea denotaţie, în care o persoană cu numele respectiv ar avea doi copii şi ar fi văduvă. Deci propoziţia ar fi adevărată într-o asemenea lume, dar falsă în alte lumi. De asemenea, în literatura de specialitate, numele ficţionale sunt considerate asemenea unor variabile legate de cuantificatorul existenţial, în sensul că ar exista mai multe lumi, ce ar fi compatibile cu povestirea respectivă, lumi în care ar exista cineva ce are aceleaşi proprietăţi, care poartă acelaşi nume, face aceleaşi activităţi. În cazul dat, este importantă înţelegerea unei povestiri nu identificarea referentului, deoarece în lumi diferite şi în funcţie de lumea selectată vom avea de a face cu  persoane diferite. Astfel, descrierile stau la baza semnificaţiei numelor ficţionale, deci e vorba de o abordare descriptivistă a acestora.

În ceea ce priveşte numele ficţionale, e necesar să distingem numele obiectelor nonexistente. Dacă vom compara nume precum Dracula şi Superman vom vedea că acestea trimit la referenţi ce nu stau pe acelaşi plan ontologic. În primul caz, avem de-a face cu un personaj istoric real, în celelalte cazuri avem entităţi ficţionale sau o ficţiune narativă. Astfel, obiectele ficţionale sunt create print-o naraţiune şi sunt introduse prin descripţii de care depind din punct de vedere ontologic. Descripţiile funcţionează în calitate de semn sau simbol prin intermediul căruia este introdus obiectul în discurs.

Problema numelor ficţionale poate fi privită şi din perspectiva intenţiei vorbitorului care comunică interlocutorului ceva de care e convins că e adevărat. Un nume ficţional astfel întrebuinţat „funcţionează ca un fascicol de descripţii definite”, [idem, p. 82]. Cu toate acestea, este considerat designator nonrigid, deoarece la utilizarea acestui nume se au în vedere descripţii diferite, fiecare cititor  poate interpreta  descripţiile în felul său, diferit de intenţiile autorului. Un aspect interesant ce ţine de nume în opere literare e cel al numelor veritabile cu statut de designatori rigizi. E vorba de nume care au referinţă şi trimit la referenţi „care transgresează frontiera dintre realitate şi ficţiune.” [idem, p, 83]  Referenţii sunt persoane reale, personalităţi istorice: Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân etc. Totuşi după cum menţionează Ştefan Oltean „aceste enunţuri (ficţionale) nu sunt aserţiuni, pentru că ele sunt produsul unor acte de ficţionalizare prin care autorul caută să îl implice imaginativ pe cititor.” [idem]  La fel ca autorul, cititorul aparţine lumii reale, dar „activitatea sa este una deosebit de complexă, departe de simpla decodare referenţială a mesajului: el citeşte romanul, îi reprezintă faptele şi personajele descrise, se implică afectiv” [7, p.1]
Şi problema adevărului în lumile posibile este una definitorie.

Adevărul ca referinţă a propoziţiei este considerat de unii cercetători o noţiune ce derivă din convenţiile uzului lingvistic nu ca o relaţie dintre expresii lingvistice şi lumea reală. Acest punct de vedere este împărtăşit de cercetătorii care consideră că „funcţia referenţială a limbii se actualizează doar în cadrul enunţului. Elementul lexical izolat nu are referinţă, ci doar un sens/ intensiune şi denotaţie/extensiune, referinţa fiind o funcţie rezervată uzului limbii în discurs. Acest punct de vedere este susţinut de Ludwig Wittgenstein, Robert de Beaugrande, Gillian Brown, Elena  Paduceva etc.

O altă poziţie este ocupată de cercetătorii care consideră discursul ca reflectare a unei reprezentări mentale, nu a unor stări de lucruri din realitate. E vorba de poziţia constructivistă propusă de Teun A. van Dijk. [8, p. 77–89]

Referitor la lumile posibile şi tipurile de propoziţii, în literatura de specialitate se constată faptul că acestea pot fi analitice şi sintetice. [6, p. 86]  Propoziţiile analitice sunt adevărate în toate lumile posibile, indiferent de structura lor lingvistică şi sensul cuvintelor din care se compun. După S. Kripke aceste propoziţii sunt adevărate în mod necesar, iar „cunoaşterea adevărului lor este a priori, ea precedând experienţa sau fiind independentă de aceasta”. (idem]  Drept exemplu ne servesc propoziţii de tipul:

„Dacă a furat ceva, este hoţ.
Dacă i-a murit soţul, este văduvă.
Un burlac este un bărbat necăsătorit.”

Stabilirea adevărului în cazul propoziţiilor sintetice se face după sensul elementelor componente, dar şi după modul de corespundere cu lumea. De exemplu, Florile au înflorit, copacii au înverzit etc. Sunt adevărate propoziţiile sintetice de tip matematic, dar şi cele ce au o valoare informativă, dacă acestea sunt adevărate în anume lumi şi false în altele. Din perspectiva semioticii textuale, noţiunea de lume posibilă denumeşte „o totalitate de individualităţi înzestrate cu proprietăţi”. [9]  În această ordine de idei, cercetătoarea Tatiana Ciocoi într-un studiu de analiză a operei lui Umberto Eco, precizează, pe bună dreptate, următoarele: „Cum însă unele dintre aceste proprietăţi sau predicate sunt acţiuni, o lume posibilă poate fi văzută şi ca un şir de evenimente. Dar întrucât acest şir de evenimente nu este real, ci posibil, el depinde de atitudinea propoziţională a celui ce le afirmă”. [9] Lumea posibilă este percepută ca o construcţie culturală, astfel, prin raportare la lumea reală care se caracterizează prin acelaşi concept de construcţie culturală.

Ţinând cont de diversele perspective de abordare, am putea face o prezentare schematică a statutului ontologic al lumilor posibile şi al obiectelor pe care acestea le conţin. Astfel, în cazul realismului conceptualist (Leibniz) obiectele posibile exista ca idei în mintea lui Dumnezeu, la nominalism (Russell, Quine), obiectele posibile sunt entităţi lingvistice), ideile conceptualiste (Stoicii, Descartes, Kant, Brentano), prezintă obiectele posibile ca entităţi mentale  iar la realişti (Meinong) obiectele posibile există independent de limbajul şi gândirea noastră.

Astfel, conceptul de lume posibila este fundamental pentru explicaţia corectă a felului în care ne reprezentam lumea în actele şi atitudinile noastre propoziţionale şi reprezintă o punte de plecare pentru mai multe dezbateri posibile.

 

Referinţe bibliografice:
1.     Iancu Lucia,  Studiu introductiv. În: Alvin Plantinga. Natura necesităţii, Editura Trei, 1998.
2.     Moeschler J., Reboul A. Dicţionar enciclopedic de pragmatică. Editura Echinox, Cluj, 1999.
3.     Plantinga Alvin,  Natura necesităţii. Editura Trei, 1998.
4.     Munteanu Mihaela, Semantica textului şi problema referinţei nominale. Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2006.
5.    http://www.academia.edu/962701/Perspective_modale_in_dezbaterea_lumi_posibile_vs._lumi_fictionale
6.      Oltean Ştefan, Lumile posibile în structurile limbajului. Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2003.
7.     Obae (Dinu) Maria-Cristina, Temă şi referinţă. Progresie şi structuri tematice.  În: Le bel immonde de Valentin Yves Mudimbe. În: http://halshs.archives-ouvertes.fr/docs/00/34/72/41/PDF/Cristina_Obae-Tema_tematizare.pdf
8.     Oltean Ştefan,  Lumi posibile şi realităţi ficţionale. În: Dacoromania, serie nouă, XIV, nr. 1. Cluj-Napoca, 2009.
9.     Ciocoi Tatiana, Teoria lumilor posibile şi arta romanescă a lui Umberto Eco. În: Limba română, nr.1-3, anul XV, 2005. În: http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1915

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>