Reprezentări ale eului în poezia fracturistă: Dumitru Crudu

Într-un studiu despre trăsăturile definitorii ale eului liric caracteristice generaţiei ’80, Grigore Chiper se referă şi la poezia lui Dumitru Crudu – un scriitor mai mult nouăzecist decât optzecist sau, poate, un autor care anunţă, în primele volume, ruperea de paradigma optzecistă –, îndeosebi la volumul de debut al acestuia, Falsul Dimitrie (1994), şi constată prezenţa unei „infinităţi de măşti false, între care îşi pierde urma cea adevărată”: „Toate aceste identităţi false sunt plasate într-un anturaj sărac, elementar, detestabil. Multiplele identităţi, inclusiv de vieţuitoare în aer, de pe pământ sau din apă, proiectate în mod obligatoriu pe fundalul unui peisaj natural sau artificial, tind să se contopească cu mediul, uniformizator şi egalizator, în comedia umană a absurdităţii. Destinul sau hazardul se situează undeva deasupra elementelor primordiale ale naturii. Falsul Dimitrie (Crudu) este sosia unui joc, o imagine mai adevărată şi poetică a eului liric ascuns sub coconul de protecţie” [1, p. LIII]. Într-adevăr, în primele cărţi de poezie ale lui Dumitru Crudu ia contur un eu ce pare să însumeze mai multe identităţi şi care îşi schimbă faţetele în funcţie de situaţia/trăirea evocată.

După ce optzeciştii aduceau în literatura română poezia antropocentrică şi biografistă, redescoperind „valoarea propriei biografii, a micilor întâmplări cotidiene, a sentimentelor nesofisticate, a senzaţiilor nemediate, a privirii directe” [2], declarându-se adepţi ai principiului poetic eu sunt eu, nouăzeciştii – iar Dumitru Crudu este unul dintre capii generaţiei –, chiar dacă insistă pe biografism şi cotidian, ba mai mult, împing banalul spre mizerabilism, lasă să se insinueze în poeziile lor sentimente profunde, trăiri ale unui eu marcat de tragismul existenţial. Doar că, în cărţile de debut acest eu disimulează nepăsarea, punându-şi masca jemanfişistului şi jucând spectacolul angajării superficiale în existenţial. Urmărind evoluţia eului în poemele acestei generaţii, putem distinge câteva ipostaze, toate prezente şi în volumele de poezie ale lui Dumitru Crudu.

Eul histrionic

În volumele care apar până la publicarea Primului manifest al fracturismului (1998) – Falsul Dimitrie (1994), E închis, vă rugăm nu insistaţi (1994), Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996) – Dumitru Crudu explorează din plin tema singurătăţii: „să fii singur singur/ şi să scrii poemul acesta” este un vers programatic. Singurătatea este determinată îndeosebi de neputinţa  deschiderii sinelui către lume, dar şi a deschiderii eului către sine. În acelaşi timp, eul e plasat într-un spaţiu golit de lucruri („mesele l-au părăsit/ scaunele l-au părăsit/ lingurele paharele/ toate toate/ l-au părăsit pe dimitrie/ cănile măturile/ şi becul din tavan”) sau dimpotrivă, într-un univers excesiv de reificat dar golit de transcendentă (ca în anti-geneza  următoare: „am apăsat întrerupătorul/ şi deodată s-a făcut/ lumină/ şi deodată am văzut/ scaunele am văzut/ masa/ am apăsat/ întrerupătorul/ şi deodată am văzut/ patul am văzut/ cearceaful am apăsat/ întrerupătorul şi deodată/ s-a făcut lumină şi nu te-am mai văzut”. În această lume obiectualizată până la refuz dar golită de esenţă, eul nu poate exista decât disimulându-şi trăirile autentice, dedublându-se, inventându-şi sosii sau punându-şi măşti – altfel zis, implicându-se într-un spectacol pe cât de comic, pe atât de absurd: „dar lui dimitrie nu-i pasă nu-i pasă/ el regretă că nu are/ o cravată neagră/ să şi-o lege la gât noaptea” (Dimitrie); „ea venea călare pe o muscă pe un fluture/ prin cameră îi călărea îi bătea cu biciuşca” (ce mai faci dimitrie).„Metoda Crudu, constată Bogdan Alexandru-Stănescu într-o cronică la antologia Falsul Dimitrie (Cartier, 2014) este cea a dramatizării, histrionismul: scenariile acestor scurtmetraje pleacă de la evenimente reale, exorcizate prin punerea lor într-un abis rizibil. Iar scenografia este realizată printr-o decupare a realului, în special a elementelor care ţin de locul comun, de clişeu. Dumitru Crudu râde de suferinţa din dragoste, râde de mizerie, de sărăcie, râde de poezie, dar o face purtând măştile celor care suferă. Iată un poem de dragoste, de exemplu: «când mă călcai în/ picioare într-o cârciumă/ unde toată lumea mânca/ cartofi fierţi rotunzi şi/ de ce nu mă/ iubeşti de ce naiba nu/ mă iubeşti de ce nu ai/ ochi să mă vezi mie mi/ se întâmplă lucruri/ foarte nasoale mă bucur/ că nu am să te mai văd/ mă bucur mă bucur» etc.” [3].

Dacă în Falsul Dimitrie se scrie la persoana a treia despre personajul care reprezintă o altă faţă (alter ego-ul) a eului liric, în E închis, vă rugăm nu insistaţi apare şi un tu ale cărui stări/trăiri sunt surprinse de autor. Totodată, poate fi observată o apropiere a eurilor, o înlăturare a măştilor, gest care va duce ulterior la apariţia unei alte ipostaze a eului poetic: „prietenul meu dimitrie/ aceasta a fost demult/ mi-a citit un poem nou/ sâmbătă mă voi întâlni cu el/ numele lui dormea lângă mine” (cel mai greu).

Poemele din Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (titlu ce descinde în mod evident din The dream songs – Cântece vis – de John Berryman) sunt deja populate de un eu bine conturat şi care raportează lumea la propriul sine, fie că e vorba de derizoriu şi insignifiant („n-a încercat niciun/ sentiment de regret/ când omorai/ gândacii/ de colorado/ pe terasa din faţa/ casei/ doar un fel de/ spaimă/ când/ îi vedeai/ cum se târau pe beton/ din ce în ce mai încet/ nici măcar nu ajungeau până la/ m/ i/ n/ e”), fie că este evocată Transcendenţa („de unde această frică Doamne/ când te invoc/ în întunericul care creşte în mine/ Doamne Isuse Hristoase eu/ stau beat pe pat şi mi-e frică/ mi-e frică/ capul mi se învârte pe pat ca pe/ valuri/ şi nu pot să adorm/ în camera vecină cineva râde/ de mine/ poate eşti tu/ Doamne/ Doamne Isuse Hristoase/ în camera vecină/ nu eşti oare tu”). Poemele, scrise în continuare în stil minimalist, iau forma incantaţiilor. Datorită repetiţiilor (inclusiv polisindetului), enumeraţiilor, versurilor dintr-un cuvânt, acestea sună asemeni formulelor magice rostite de eul poetic pentru a se elibera de anumite temeri, nelinişti etc. Ia contur astfel un eu care îşi va trăi/exterioriza la modul stihial neliniştile.

Eul stihial

Titlul Pooooooate (2004) pare să anunţe o poezie de natură (neo)expresionistă. Multe poeme se referă la distorsionări ale realului, îndeosebi ale corporalului, sau la trăirea frenetică/extatică a emoţiilor. Doar că expresionismul lui Dumitru Crudu a cunoscut etapa/ experienţa Allen Ginsberg (cu precădere, poemul Howl – un urlet din străfundurile fiinţei): „…eu am/ să-mi/ spăl dinţii doar cu/ scrum iar faţa am să mi-o/ şterg cu/ chibritele/ aprinse până am/ să te/ văd cum râzi în hohote şi cum/ îţi  împlânţi mâinile în gâtul/ tot mai tare şi mai/ tare acum sunt un om fericit şi/ aş putea chiar să spun/ bancuri în faţa unor haine/ atârnate în cuier sunt chiar/ hainele tale am/ să-ţi iau toate hainele pe care/ am să le îmbrac toate deodată şi/ am să urlu/ cu mâinile lipite de gură”. Este un urlet interior, care nu se vrea sau nu poate să fie auzit. Şi la nivel de scriitură se observă starea frenetică a eului, paroxismul cu care îşi trăieşte emoţiile, unele cuvinte fiind scrise împreună, ca şi cum ar fi rostite dintr-o suflare, altele fiind „strigate”, de parcă toate trăirile eului ar fi descătuşate: „…de astăzi până/ mâine se pooate/ schimba/ totuuuuuuuuuuuu/ uuuuuuuuuuuuuuuu/ uuuuuuuuuuuuuuuulll”. Astfel, se poate observa, în poemele din acest volum, dar şi în cărţile publicate mai târziu, că autorul se distanţează de eul optzecist care evită să-şi mărturisească/ exteriorizeze sentimentele profunde. Dispar, totodată, măştile eului histrionic din cărţile anterioare ale lui Dumitru Crudu. Mai asistăm şi la procesul de visceralizare a biograficului, imaginea contorsionării, a deformării corporale, provocată de frică, durere, sentimentul neputinţei, apărând destul de frecvent.

În acelaşi context poate fi citat şi poemul strigătele de sub apă, apărut în volum în 2015, care are în centru un eu dornic să exprime şi să se exprime: „eu ţi-am vorbit/ în pumni”, „eu tot timpul începeam/ primul să vorbesc”, „eu am vrut să strig/ şi am strigat”, „şi eu ţi-am atins sânii/ cu buricele degetelor// şi am urlat/ de frică.// am urlat cu toată vocea/ de pe vârful dealului acela de deasupra braşovului.// am strigat.// te-am strigat.// am strigat ca un om/ care a găsit/ un chiştoc/ pe stradă./ sau care a pierdut/ un dinte/ din gură”. În ultimul fragment citat se pune accentul pe reacţiile eului provocate de contactul cu lumea obiectivă, cu realul. Este o tendinţă anunţată de fapt încă în 1998, atunci când apărea, în Monitorul de Braşov, Primul manifest al fracturismului: „Fracturismul reclamă o subiectivitate necontrafăcută, nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute asupra realităţii. Poeţii fracturişti pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor” [4]. Ideea de subiectivitate necontrafăcută este dezvoltată apoi în Prima anexă la Manifest, semnată de Dumitru Crudu: „Fracturismul propune o soluţie: transferul atenţiei dinspre obiectul/obiectele decupate asupra subiectului emiţător/receptor. Fracturismul a înţeles că obiectul/obiectele decupate trebuie să treacă în plan secund, iar odată cu aceasta şi tehnica aparatului de filmat, hiperutilizată. De asemenea, fracturismul renunţă la a-şi adjudeca nişte perspective neutre, obiective şi exterioare asupra realităţii. Fracturismul revendică reapariţia în prim-plan a subiectului Real al poetului, în detrimentul obiectului prezentat sau al (prezentării) tehnicilor poetice, pentru că numai în acesta am mai putea surprinde nuditatea fragila a realului. /…/ În afară de reacţiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva. Autenticitatea poate exista numai la nivelul de reacţii. Toate, în rest, sunt false. Obiectele rămân aceleaşi, numai reacţiile noastre se schimbă” [5, p. 193-194]. În A doua anexă, Marius Ianuş, la rândul său, declară: „A venit vremea poeziei trăite, asumate, adevărate” [4]. Aşadar, se tinde către o poezie autentică, o poezie care să aibă în centru un eu ce nu se mai teme/sfieşte să-şi arate reacţiile la lumea din jur. Este un eu care nu-şi mai caută refugiu în textualism, metaforizare, faptul de cultură pentru a-şi disimula trăirile.

 

Eul reintegrat

Este eul care are curajul să spună eu, care nu mai simte nevoia să-şi camufleze trăirile, atribuindu-le alter ego-urilor sale, nici nu mai tinde să-şi manifeste la modul stihial aceste trăiri. El doar constată reacţiile pe care le are în momentul în care descoperă adevăruri existenţiale. Iar una dintre marile descoperiri pe care le face eul din poezia lui Dumitru Crudu şi care îi atenuează sentimentul de revoltă prezent până acum este moartea.

Eul reintegrat îşi exprimă cu multă cuminţenie şi sinceritate sentimentele, în faţa marii treceri el devine neputincios. Cele mai reprezentative sunt două volume recente în care tanaticul este temă centrală: Eşarfe în cer (2012) şi La revedere, tată (2015), ambele cronici ale unor morţi.

În Eşarfe în cer – Maria Şleahtiţchi numeşte această carte „poemul unei stări” [6] – poetul insistă asupra stării de frică pe care i-o provoacă eului apropierea de fiinţa în agonie: „cu o pastilă de validol sub limbă/ şi cu inima în gură/ stau în faţa patului ei/ şi ea îmi cere să-i dau mâinile/ şi eu i le întind/ şi ea mă înşfacă de mâini strâns-strâns/ şi nu mă lasă să plec// în timp ce eu tremur de frică/ niciodată nu mi-a fost atât de frică/ aşa cum îmi este acum/ îmi clănţănesc dinţii în gură/ ea se încleaştă mai strâns de mâinile mele/ şi începe să plângă”. Observăm că intensificarea emoţiei eului este sugerată cu ajutorul polisindetului, textul consonând astfel cu trăirea personajului poetic.

În alte poeme, Dumitru Crudu foloseşte comparaţia dezvoltată pentru a pune accent pe trăirea eului prin reacţiile provocate de realitatea agresivă: „mă uit la ea/ şi inima îmi bate tot mai tare/ în piept/ de parcă/ m-ar fi încolţit din toate părţile/ o haită de maidanezi”. Paralelismul este utilizat de asemenea pentru a prezenta cât mai elocvent starea eului: „şi mi-e frică/ aş vrea să pot să nu-mi fie/ frică/ dar îmi este/ şiroaie de lacrimi/ îmi intră în gură/ nu-mi pot scoate mâinile din buzunare/ un porumbel dă buzna în casă/ inima îmi iese din piept/ se izbeşte de pereţi/ se pocneşte de fereastră/ vrea să zboare afară şi nu găseşte ieşirea”. Scriitura minimalistă este cea mai adecvată pentru a prezenta tribulaţiile acestui eu eliberat de măştile convenţiei: „altădată deschideam ochii/ şi-l vedeam pe tatăl meu/ înaintea mea/ închideam ochii şi nu-l mai vedeam/ acum/ închid ochii şi-l văd/ îi deschid şi nu/ mai e”.

Urmărind reprezentările eului în poezia fracturistului Dumitru Crudu, putem constata că autorul învinuit de mai multe ori de mizerabilism face de fapt o poezie a unei profunde nelinişti existenţiale. Iar această nelinişte, încordarea interioară este sugerată şi cu ajutorul ipostazelor eului poetic.

Ce impact ar avea această aplecare a poetului către un eu personalizat, interesat să-şi exprime, într-un limbaj tranzitiv-minimalist, reacţiile, şi deci senzaţiile, provocate de relaţia cu lumea din afară? Se pare că se produce ruptura de optzecism şi se (re)aduce necontrafăcutul în poezie. În consecinţă, sporeşte autenticitatea poeziei, Dumitru Crudu manifestându-se ca unul dintre cei mai autentici poeţi români de la începutul secolului al XXI-lea. Totodată, este anticipată poezia douămiistă şi postdouămiistă, care, după Claudiu Komartin, s-a alimentat din versurile lui Dumitru Crudu: „o parte importantă a liricii de după 2000 pare acum influenţată de acest spirit deziluzionat, de disperarea existenţială, de febricitatea şi pregnanţa imagistică a poeziei falsului dimitrie” [7].

 

Referinţe bibliografice:

  1. Grigore Chiper, De la eul arhetipal la pletora de euri, în revista Philologia, Chişinău, nr. 1-2, ianuarie-aprilie 2011, p. LIII.
  2. Corin Braga, Postmodernismul literar românesc – bătălia dintre generaţii, pe: http://revistaechinox.ro/2011/10/1995-corin-braga-postmodernismul-literar-romanesc-batalia-dintre-generatii-goldmine/.
  3. Bogdan Alexandru-Stănescu, Dumitru cel Inocent, în revista Observator cultural, Bucureşti, nr. 742, octombrie 2014, pe: http://www.observatorcultural.ro/Crudu-cel-Inocent*articleID_30827-articles_details.html.
  4. Manifestul Fracturist, pe: http://www.poezie.ro/index.php/essay/202813/index.html.
  5. Dumitru Crudu, Manifestul Fracturist (Prima anexă, 1998), în antologia: Dumitru Crudu, Falsul Dimitrie, Editura Cartier, 2014.
  6. Maria Şleahtiţchi, Dumitru Crudu „Eşarfe în cer”. O carte umedă, pe: https://mariasleahtitchi.wordpress.com/poeti-contemporani/dumitru-crudu-esarfe-in-cer/.
  7. Claudiu Komartin, Alegerea lui Dimitrie Crudu, pe: http://www.revistatimpul.ro/view-article/2126.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>