Resurgenţele mitului în literatură

Olesea Gîrlea’s reserch Myth and Fiction in Literary Work has an important theoretical value and it is useful for understanding the distinction between artistic and religious, between the primary myth and the literary myth. The originality of the work lies in presentation of Indian myths in Vasile Vasilache’s works, analysis and interpretation of the personal myth of the tear in Gr. Vieru’s works, of mythic structures in A. Turcanu’s poetry as well as a religious and literary conflict caused by publication of some novels in which variations of Christian myths are presented.

Keywords: artistic, image, fiction, religious fantasy, art fantasy, literary myth.

 

Lucrarea Olesei Gîrlea Mit şi ficţiune artistică în opera literară prezintă un valoros studiu în domeniul imaginarului religios şi artistic. Autoarea abordează relaţia dintre mit şi ficţiune în toată complexitatea ei fenomenologică cu aplicaţii concrete pe textul artistic. Cartea este structurată în trei capitole: I. Mitul şi ficţiunea. Evoluţia conceptelor; II. Consideraţii teoretice despre mit şi literaturizarea mitului; Resurgenţe ale mitului în literatură. Olesea Gîrlea utilizează un spectru larg de referinţe şi surse bibliografice printre care se impun cele ale autorilor N. Hartmann, M. Bahtin, A. Losev, J. Burgos, Tz. Todorov, P. Tepe, C. Braga, L. Boia, D. Milea. În sfera investigaţiei autoarea include miturile greco-romane, cele hinduse, egiptene, folclorul românesc şi german, religiile monoteiste, conflictul dintre fundamentalismul religios şi libertatea abordării estetice a mitului, autori din literatura universală şi basarabeană care au explorat mitul.

În capitolul I al lucrării autoarea reuşeşte cu prisosinţă să prezinte un tablou sinoptic al evoluţiei conceptului de mit în diverse domenii de cercetare şi să definească noţiunile de ambivalenţă, mit şi ficţiune. Printre disciplinele cu care s-a intersectat mitul autoarea enumeră religia sacrul şi homo religiosus, fiind două componente importante ale mitului originar; urmează antropologia şi Şcoala de la Cambridge prin care mitul este văzut ca un derivat al ritualului, prin lingvistică mitul este explorat pe baza etimologiei numelor şi a forţei cu care sunt investite cuvintele; nu mai puţin importantă rămâne a fi sociologia prin care mitul este văzut ca un sistem alcătuit din elemente minime (miteme) sau ca o matrice alcătuită din elemente binare, prin intermediul istoriei mitul este tratat ca tradiţie, dar şi ca ideologie. Inovatoare se dovedeşte a fi abordarea miturilor în cinematografie şi presă care au dus la apariţia miturilor moderne (M. Eliade) prin sacralizarea unor personalităţi importante din aceste domenii. În psihologie miturile sunt văzute ca parte a inconştientului colectiv alcătuit din arhetipuri. Mitul supravieţuieşte în literatură distanţându-se de versiunea originară şi preluând înfăţişări diferite (mituri moderne, antimituri, contramituri etc.).

Complexitatea remarcabilă a mitului determină autoarea să-şi asume aspecte singulare pretabile interpretării. Astfel dânsa preia termenul de ambivalenţă, concept omonim utilizat de M. Bahtin în Problemele poeticii lui Dostoievski, în special referinţele sale la domeniul serios-ilarului, menipee şi carnavalesc, şi-l aplică conceptului de ficţiune. Prin ambivalenţa ficţiunii artistice autoarea desemnează natura specifică a fanteziei artistice în raport cu fantezia religioasă, care şi-a găsit o primă expresie în mituri; dar şi metamorfozele esenţiale ale fanteziei creatoare, metamorfoze care au marcat evoluţia de la mitul religios la mitul literaturizat şi cel literar. Astfel „În momentul receptării mitului literaturizat discursul autorului şi cel al cititorului se află pe acelaşi plan cu discursul personajului, el priveşte evenimentele din trecut prin prezentul în care este situat (cronotopul actual), de aceea cronotopul scriitorului ca scriitor nu coincide cu cronotopul scriitorului ca ctititor (…) În cazul mitului etnoreligios, ambivalneţa este suspendată, predomină perspectiva monologică, întrucât miza cea mare este poziţia „umilă” , evlavioasă a interpretului în faţa textului. Aici intră în cauză credinţa în sacralitatea şi caracterul absolut al textului, iar autorul şi cititorul se subordonează lumii de „dincolo” a zeilor, o lume inaccesibilă şi închisă” [1, p. 7].

Definirea conceptului de ficţiune literară este prezentat de către autoare din perspectiva unui triplu aspect, semantic, pragmatic şi stilistico-textual, pornind de la studiul lui Pavel Toma Lumi ficţionale. Se impun astfel o serie de probleme şi aspecte care sunt explicate şi dezvoltate în acest subcapitol: problema metafizicii textului, probleme demarcaţionale (limitele ficţionale, distanţa dintre universurile ficţionale şi cele nonficţionale etc.), funcţia socială a ficţiunii şi locul ei în cadrul culturii, însemnele ficţiunii şi convenţiile ficţionale.

Noutatea principală a cercetării este expusă în capitolul II al cărţii şi se concentrează în valorificarea ideilor sistematizatoare ale lui M. Bahtin referitoare la definirea structurii duale a imaginii artistice ca obiectivare a raportului dintre identitate (ipseitate) şi alteritate, mai concret dintre eu şi altul, imaginea artistică reconstituindu-se nu în conştiinţa de sine, ci din perspectiva exotopică al celuilalt subiect al relaţiei şi comunicării dialogice. Lucrarea discutată are meritul să probeze noua perspectivă estetică în teoria imaginii artistice şi mai cu seamă a celei prozastice, obiectivată prin cuvântul romanesc care are o structură semantică bipolară cu mult mai complexă decât raportul sens direct/sens figurat din cuvântul poetic.

Cercetătoarea ia în discuţie şi problema conţinutului adevărat sau fals al mitului şi deschide astfel calea unui demers de interpretare a mitului gândit în dimensiunea sa dublă: artistică şi religioasă, prezintă disocierile dintre ele.

Un aspect inedit al cercetării îl constituie interpretarea unor romane (Codul lui Da Vinci de D. Brown, Versetele satanice de S. Rushdie, Evanghelia după Isus Christos de J. Saramago) care au în vizor variaţii ale miturilor (religiilor) monoteiste. Autoarea ia în discuţie libertatea interpretării miturilor de către scriitori, dar şi controlul exercitat de biserică asupra creaţiei artistice, cunoaşterii ştiinţifice, gândirii filozofice: „Libertatea creaţiei artistice s-a afirmat odată cu emanciparea culturii personale a omului în lupta cu regimurile de subordonare a individualităţii umane a unor dogme religioase, morale, ideologice, politice etc.

Judecând după configuraţia structurii sale narative, mitul literaturizat pare o formă de subordonare a cuvintelor străine ale mitului originar intenţiilor creatoare ale autorului” [1, p. 70].

Autoarea demonstrează că mitul valorificat artistic nu poate fi luat ca măsură a validităţii mitului religios, el constituie expresia unei interpretări auctoriale individuale. Originalitatea acestor romane, conchide autoarea rezidă nu atât în modalităţile diverse de modificare a textelor sacre, cât în capacitatea autorilor de a găsi în orice mit posibilităţi pentru tratarea subiectului dintr-o perspectivă inedită.

Capitolul III al lucrării este o retrospectivă asupra mitocriticii şi mitanalizei germane şi constituie o contribuţie necesară şi utilă în definirea aspectelor teoretice şi practice destinate investigării mitului în ştiinţa literară germană. Un spaţiu aparte este consacrat explorării miturilor greco-romane în opera lui Goethe, în special operele Ifigenia în Taurida, Pandora şi Faust. Autoarea surprinde schimbările compoziţionale, conceptuale, stilistice şi prozodice realizate de Goethe în drama Faust, dar acordă atenţie, în mod special, câtorva mituri de mare circulaţie preluate de scriitorul german şi anume mitul modern a lui Don Juan, mitul lui Orfeu, mitul frumuseţii absolute întruchipat de Elena, mitul lui Dedal şi Icar, mitul Creatorului, mitul cosmogonic al lumilor existente, mitul copilului divin, mitul creştin al Sfântului Gheorghe în lupta cu balaurul, mitul fecioarei Maria. Meritul lui Goethe, relevă autoarea, constă în realizarea unei ample revalorificări a legendelor folclorice şi literare despre Faust, din care a rezultat o nouă structură filozofico-artistică a personajului, conferindu-i acestuia dimensiunea unui model uman universal, comparabil cu Hamlet, Don Quijote, Don Juan etc.

Inovatoare se dovedeşte a fi interpretarea mitocritică a creaţiei scriitorilor basarabeni: relevarea indianismului (mituri, zeităţi, miteme etc.) în opera lui V. Vasilache, analiza şi interpretarea mitului personal al lacrimii în creaţia lui Gr. Vieru, a structurilor mitice în poezia lui A. Ţurcanu.

Multe aspecte teoretice şi materiale aplicative ale lucrării sus menţionate pot fi valorificate la cursurile universitare de mitologie, literatură contemporană, teorie literară, mitologie şi literatură germană, literatură universală şi comparată, la elaborarea tezelor de licenţă şi masterat.

Pornind de la complexitatea conceptului de mit sugerăm autoarei să reia încercările de definire pertinentă a mitului, dar şi să aprofundeze explicaţia unor termeni de ultimă oră cum ar fi contramiturile, pseudomiturile şi miturile moderne.

 

Referinţe critice:

Olesea Gârlea Mit şi ficţiune artistică în opera literară, Chişinău: Profesional service, 2013.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>