Romanul din Republica Moldova. O perspectivă dialogică

LILIA PORUBIN
Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova, Chişinău

Abstract
The study is actually a presentation of the book written by Aliona Grati, Romanul ca lume postBABELică. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie şi carnavalesc, Chişinău: Gunivas, 2009, 252 p. (The novel as a post-Babel world. About dialogism, heteroglossia and carnival). The scientific explorer aims at analyzing the novel in the Republic of Moldova through the poetics of the Russian theoretician Mikhail Bakhtin. With sufficient arguments the author proves that the novel in this cultural area is an expression of an effort of integration in the European pattern of thinking, a pattern perceived as an interactive and structurally open one.
Keywords: novel, dialogism, polyphony, heteroglossia, carnival.

Popularitatea pe care poetica lui Mihail Bahtin a căpătat-o în a doua jumătate a secolului trecut pe toate meridianele lumii este, incontestabil, spectaculoasă. Mărturie elocventă ne sta Baza de date privind bibliografia lucrărilor despre Bahtin a unui Centru de bahtinologie (The­Baktine­Centre) din Marea Britanie, condus de profesorul David Shepherd (www.sheffield.ac.uk/bakhtin). Dialogismul ca grilă interpretativă capătă tot mai mult teren atât în Est, cât şi în Occident. Această epistemologie modernă a intrat şi în atenţia oamenilor de ştiinţă din Republica Moldova precum dr. hab. Anatol Gavrilov, dr. hab. Ion Plămădeală, dr. hab. Alexandru Burlacu ş. a. Mai mult decât atât, un grup de tineri cercetători coordonaţi de Alexandru Burlacu şi-au propus să studieze manifestările dialogicului în procesul literar contemporan în cadrul unui proiect intitulat Proza basarabeană din secolul al XX-lea. Text. Context. Intertext.

Cartea Alionei Grati Romanul ca lume postBABELică. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie şi carnavalesc, Chişinău: Gunivas, 2009, 252 p. se înscrie cât se poate de reuşit pe fundalul acestor demersuri literar-ştiinţifice. Cercetătoarea decide să abordeze realitatea romanului, urmând modelul poeticii dialogice, mai concret, poetica romanului lui Bahtin, care pune accent pe realitatea umană şi socială, pe „tensiunea emoţională, volitivă a formei”, apărută în rezultatul dialogului dintre diferite persoane. Romanul este considerat o arenă în miniatură (după modelul pieţii Agora) pe care evoluează dialogul vocilor ce „se aud reciproc, se încrucişează, răspund şi se încarcă cu o pluralitate înnoitoare, asigurând creaţia şi schimbul de sens fără de sfârşit”. Imitând discursul social dintr-o anumită epocă, romanul creează o lume a polifoniei, figurând „diversitatea vorbirii sociale concrete”. De vreme ce la sfârşitul secolului trecut comunicarea dintre oamenii care vorbesc limbi diferite şi au viziuni uneori antagoniste asupra unor valori nu mai constituie o dificultate de netrecut, nici „catastrofa babelică” nu mai poate fi abordată doar în termeni negativi. Potrivit lui Umberto Eco, limba perfectă de comunicare a Europei de azi este cea care acceptă babilonia lingvistică şi care se focalizează nu pe logos, ci pe înmulţirea limbilor şi pe dialogul acestora: „Limba-mamă nu era o limbă unică, ci complexul tuturor limbilor. Poate că Adam nu a avut acest dar, care îi fusese numai promis, iar păcatul originar a curmat lenta lui învăţare. Însă le-a rămas ca moştenire fiilor săi misiunea de a cuceri deplina şi împăcata stăpânire a Turnului Babel” [1, p. 280]. Judecând după textele vizate şi alese pentru analiză, titlul ar însemna că pe la sfărşitul secolului al XX-lea, romanul începe să reprezinte o „lume postbabelică”, plurilingvă, în care se dialoghează lejer în stiluri şi maniere diferite.

Pentru a înţelege cum s-a constituit această viziune romanescă asupra lumii, Aliona Grati face o incursiune în istoria gândirii moderne (Partea întâi. Paradigma dialogică în ştiinţa literaturii. Viziuni şi construcţii teoretice), pornind de la filosoful Martin Buber şi trecând prin sistemele de gândire ale lui Franz Rosenzweig, Eugen Rosentock, Herman Cohen, Semion Frank, David Bohm, Francis Jacques, Claude Hagège, şi românii Mihai Şora şi Vasile Tonoiu. Gândirea modernă din variatele domenii cum sunt teoria cunoaşterii, hermeneutica sau antropologia acordă limbajului, în general, şi dialogului, în special, un rol central. Autoarea pune la îndoială accepţia tradiţională a dialogului („o convorbire între două persoane care urmăresc să ajungă la un consens sau pur şi simplu să realizeze un schimb de informaţii”) şi ajunge să constate că dialogul nu doar indică numărul de persoane participante, ci mai ales „descrie evenimentul, întrepătrunderea cuvintelor rostite” de către aceştia. Desigur, sub influenţa gânditorilor contemporani termenul a devenit unul foarte complex, „multiaspectual şi greu de cuprins”.

Cum era de aşteptat, de cea mai mare atenţie s-a bucurat filosofia lui Mihail Bahtin despre dialog, care a instituit o epistemologie modernă a cogniţiei şi a comunicării umane, intrată în circulaţie sub numele de dialogism. Pentru Bahtin dialogul reprezintă un fenomen cu semnificaţie universală: însăşi existenţa este dialogică, o existenţă împărtăşită, trăită ca o co-existenţă armonioasă. Omul se află în totalitate la graniţă cu ceilalţi, el stabileşte mereu relaţii dialogice cu alţi oameni, cu natura şi cu Dumnezeu.

„A fi – postulează Bahtin – înseamnă a veni în contact dialogal”, căci viaţa îi pune omului întrebări în permanenţă, la care acesta este nevoit să răspundă din locul său unic în istorie. „Când dialogul ia sfârşit – continuă Bahtin – sfârşeşte totul”; moartea înseamnă starea de a nu fi auzit, de a fi uitat de viaţă şi de ceilalţi oameni. Dar filosoful rus nu şi-a limitat teoria doar la existenţialismul dialogic, ci şi-a extrapolat-o în câmpul esteticii şi a ştiinţei literare. Rezultatele acestui demers au fost benefice atât pentru definirea unei noi realităţi romaneşti – romanul polifonic – , cât şi pentru constituirea unei noi metodologii de interpretare a textului literar şi, mai ales, a romanului – poetica dialogică. Ajungând la această constatare, Aliona Grati îşi va desfăşura în continuare judecăţile în linii generale pe două căi: pe de o parte, va urmări ipostazele romanului polifonic în secolul al XX-lea (Poetica romanului contemporan. Strategiile înzestrării celuilalt cu voce sau „darul vorbirii indirecte”), finalizând cu aplicaţii pe „romanul postsovietic” din Republica Moldova, nu înainte însă de a descrie câţiva cronotopi înscrişi în „memoria genului”. Pe de altă parte, cercetătoarea clarifică şi defineşte, într-o manieră polifonică, aparatul conceptual şi instrumentele de interpretare dialogică, pornind, desigur, de la Bahtin, dar cutreierând mai multe discipline contemporane în căutarea „suporterilor”: sociolingvistica lui William Labov, lingvistica integrală a lui Eugen Coşeriu, sociopoetica lui Dell Hymens, psiholingvistica lui Leo Spitzer, fizica lui David Bohm, filosofia lui Mihai Şora, pragmatica literaturii în varianta Lilianei Ionescu- Ruxăndoiu, lingvistica socio-operativă a lui Claude Hagège şi desigur semiologia Juliei Kristeva, căreia îi rezervă un paragraf impunător şi convingător în miez şi argumentaţie. Reinterpretările cercetătoarei de la Tel Quel privind dialogismul lui Bahtin sunt puse sub lupă, conturate şi analizate cu precizie. Conceptualizările bahtiniene au suferit modificări cel puţin sub trei aspecte:

1. Julia Kristeva regândeşte conceptul de Alter în spiritul psihanalizei freudiene (în calitate de argument apare afirmaţia lui Kristeva, făcută ceva mai târziu într-un interviu: „Eu însă, din partea mea, am dorit să-l aud nu ca pe o altă persoană, ci ca pe o altă dimensiune ce deschide o altă realitate în interiorul conştiinţei. Cu alte cuvinte, eu, într-un fel, am făcut dintr-un Bahtin «hegelian» un Bahtin «freudian»”), înlocuind conceptul de „cuvânt bivoc” cu cel de „cuvânt-discurs”, care aparţine mai multor instanţe discursive ale inconştientului, fiind deci spaţiul coexistenţei concomitente a unei mulţimi de euri;

2. conceptul de intertextualitate (dialogul dintre texte) a luat locul celui de intersubiectualitate (dialogul interpersonal);

3. iar patosul protestatar, care reeşea din viziunea carnavalescă asupra lumii, a devenit patosul relativităţii sensului.

Mihail Bahtin nu este unicul savant care s-a expus referitor la structura dialogică a actului de comprehensiune. Paragraful Modelul dialogic de interpretare a textului literar este dedicat unor filosofi-hermeneuţi ca Dilthey, Heidegger, Ricoeur, ale căror idei s-au intersectat cu cele ale lui Bahtin. Voi trece peste ceea ce îi apropie şi îi desparte pe marii gânditori decelaţi, pentru a mă opri asupra descrierii actului de interpretare echivalent, după Bahtin, cu cel estetic: „Actul estetic presupune două conştiinţe emoţional-volitive în condiţii de exotopie, care nu coincid niciodată. Astfel că, în actul estetic, înţelegerea se desfăşoară în câteva etape:

1. transpunerea intuitivă în interioritatea subiectivităţii creatoare şi declanşarea trăirii simpatetice („вчувствование-вживание- сопереживание”). Aceasta presupune săvârşirea actului de empatie ca mişcare dinspre interior către exterior („situarea în afară”), pentru a mă deplasa pe mine, care mă văd şi mă recunosc în orizontul celuilalt. A doua mişcare a aceleiaşi acţiuni trebuie să se răsfrângă asupra-mi, adică celălalt să se vadă şi să se recunoască în mine. În aşa fel se anulează distanţa şi se asigură întâlnirea în actul estetic. În momentul de întâlnire cu spiritul altuia, spiritul meu îşi cunoaşte graniţele şi se identifică întru spirit cu celălalt. Identificarea prin intermediul întrepătrunderii spirituale este necesară pentru a mă determina să ies din limitele eului, pentru a atinge starea de excentricitate estetică ce îmi va permite să-l cunosc pe celălalt în ceea ce e diferit de mine şi de sinele meu – în alteritatea lui (mai târziu Bahtin va numi segmentul – „coapreciere”). Cunoaşterea dialogică însă presupune şi direcţia inversă – reîntoarcerea către sine în nouă ipostază, îmbogăţită cu experienţa celuilalt, căci anume de pe această poziţie interpretul are posibilitatea să analizeze materialul obţinut prin empatie;

2. realizarea acestor manevre de du-te-vino imaginare permit, în cele din urmă, crearea formei estetice a discursului interpretativ, adunând experienţa subiectivă a tuturor participanţilor la dialog”.

Partea a doua, Dialogismul în roman, începe prin a clarifică noţiunea de structură dialogică pe care Bahtin o atribuia romanului, polemizând cu accepţia acesteia impusă de metodologia formalistă. Bahtin foloseşte noţiunea în sensul de „formă arhitectonică” şi „formă artistic creatoare”, care este dependentă de „tensiunea emoţională, volitivă”, creată de dialogul subiecţilor (dintre autor şi erou, spre exemplu) din interiorul cuvântului. Astfel că romanul trebuie văzut ca „o formă pur compoziţională a organizării maselor verbale, prin care se realizează, în obiectul estetic, forma arhitectonică a desăvârşirii artistice a unui eveniment istoric ori social, fiind o variantă a încununării epice” (Bahtin). Cel care a ilustrat cel mai bine această nouă formă de roman, impunând şi nou model artistic al lumii a fost F. Dostoievski. „Prin Dostoievski, menţionează autoarea, se instituie o nouă paradigmă a romanului suplu şi versatil ca Protheu, structurat pluriform, înghiţind pantagruelic mai multe tipuri de romane: psihologic, social, filosofic, de moravuri, biografic, de aventuri, fantastic etc. De la Dostoievski încoace, întâlnirea diferitelor poetici în cadrul unui roman a devenit inevitabilă, tot astfel cum e firească întrunirea mai multor tipuri de discursuri romaneşti: romanul-tragedie, romanul-confesiune, romanul-foileton, creaţia cu caracter lirico-publicistic etc.”. Noţiunea de polifonie, folosită de Bahtin la analiza romanelor dostoievskiene, este chemată să lărgească semnificaţia termenului anterior de arhitectonică. Şi aici Aliona Grati a avut un bun prilej pentru disocierile de rigoare dintre noţiunile de polifonie – polifonism, pluriglosie – plurilingvism, heteroglosie – heterolingvism, hibridul artistic, dictate de noile cercetări din domeniile teoriei textului şi naratologiei moderne. Amintim că Bahtin considera că romanul polifonic vine dintr-o „percepţie galileică a limbajului” (spre deosebire de modelul ptolemeic, geocentric al universului, Galileo percepea universul ca incluzând o pluralitate de lumi). Evident că aceste considerente nu puteau să nu animeze promotorii postmodernismului. Iată de ce Aliona Grati crede de cuviinţă să dedice un paragraf completărilor pe care semiotica, teoria textului, teoria comunicării, teoria actelor verbale, pragmatica etc. le face poeticii dialogice bahtiniene, pentru a o putea face fiabilă în analiza romanelor semnate de Joyce, Proust, Hesse, Musil, Kafka, Faulkner ş. a. şi, nu în ultimul rând, a celor semnate de scriitorii români dintre Nistru şi Prut după anii ’90.

Obiectivul anunţat al părţii a treia (Structura dialogică a romanului basarabean) constă în analiza formelor de prezentare poetică a omului şi a realităţilor sociale în romanele unor scriitori din Republica Moldova ca Aureliu Busuioc, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Alexandru Vakulovski, Anatol Moraru, Ghenadie Postolache ş. a., supranumiţi „postsovietici”. Se consideră că aceştia au produs un roman subversiv, polemic la adresa viziunii schematist-univoce a realismului socialist despre societatea comunistă şi omul ei „perfect”, proliferând limbajele şi deschizându-se către celălalt. Acest tip de roman constituie „expresia efortului de integrare în raţiunea modelului european, conceput ca unul interactiv şi structural deschis, iar dialogul devine un mijloc eficace în acest sens. Cele patru romane alese pentru o interpretare mai extinsă – Din calidor de Paul Goma, Spune-mi Gioni! de Aureliu Busuioc, Schimbarea din strajă de Vitalie Ciobanu şi Gesturi de Emilian Galaicu-Păun – sunt menite tocmai pentru a demonstra structura dialogică şi deschisă către alte orizonturi culturale.

Paul Goma cu romanul Din calidor (1987) este, după Aliona Grati, primul scriitor care bulversează imaginea de basarabean contemplativ şi uniform, resemnat şi păşunist al canonului literar instaurat după refluxul realismului socialist, configurând o variantă alternativă a tipului literar de basarabean extravertit şi excentric. Prin romanul Spune-mi Gioni!, Aureliu Busuioc îşi arată dezacordul cu promotorii unui discurs închis în dogmă şi monologism, cu acei indivizi care vorbesc o „limbă de lemn”, asociată puterii şi impusă de putere. Sincronizând cu experienţele literare ale textualiştilor optzecişti de peste Prut, Vitalie Ciobanu creează un roman care are ambiţia să figureze realul în dialoguri, iar „perspectiva dialogică asupra lumii îi justifică comunicarea live cu personajele sale şi, în acelaşi timp, îi permite să acţioneze motorul intertextualităţii, mixând discursuri alogene şi reciclând diferite poetici ale romanului”. Gustul pentru pluralismul postmodrnist şi refuzul ostentativ al proiectului unei singure variante de lume îl determină pe Emilian Galaicu-Păun să coopteze viziunile altora, prefigurând o viziune împărtăşită asupra realităţii. Rezultatul este, nici mai mult, nici mai puţin, o lume postbabelică – modelul lumii contemporane.

Scrisă inteligent, cu vervă, lucrarea Alionei Grati se impune a fi de cea mai bună calitate. Grila analitică propusă ar putea fi aplicată pe segmente mai largi ale literaturii. Concluzionând, cartea Romanul ca lume postBABELică este una a cărei apariţie merită salutată pe potrivă, cu atât mai mult că demersul cercetătoarei de la Institutul de Filologie e unul ambiţios, propunând o viziune inedită asupra literaturii române din Republica Moldova după anii ’90 încoace.

Referințe bibliografice:
1. Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Polirom, Iaşi, 2002.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>