Scriitorul Paul Goma în actualitatea imediată

Paul Goma is now perhaps the most prolific writer’s name in causing chain reactions, with divergent effects. An “exceptional” writer, he causes attitude of exception. However, an appreciation of a writer as complex and multifaceted as Paul Goma is involves nuance, general overview, contextual appropriateness, etc. And first, sober reading of his books. In order to clear waters that reflect Paul Goma’s image today, we invited several notorious personalities from Bessarabian literary circles to participate in an inquiry that points out the author’s reception from the perspective of the latest events that concern him: proposal for the Nobel Prize and the National Award, an attempt to bring him home etc.

Keywords: Paul Goma, Romanian writer, literary personalities.

Nina CORCINSCHI, dr., conf. cerc., critic literar, realizatoarea anchetei
Paul Goma este azi scriitorul al cărui nume provoacă, chiar şi la o simplă menţiune, reacţiile cele mai divergente. Faima mondială de cel mai cunoscut disident anticomunist, de adevărat „Soljeniţîn român” şi de scriitor român valoros, nu i-au asigurat lui Paul Goma o receptare adecvată, pe potriva talentului, o apreciere clară şi univocă din partea cititorilor din Republica Moldova. Scriitor „situat în absolut”,  străin compromisurilor de orice fel, incomod în opinii, el mai menţine încă în jurul său un câmp al atitudinilor radicale. Aprecierea unui scriitor, complex şi plurivalent cum e ilustrul nostru compatriot, presupune lectura aprofundată şi temeinică a cărţilor sale, viziune de ansamblu, adecvarea contextuală etc. O limpezire a apelor ar implica efortul conjugat al multor cercetători şi chiar a unei instituţii special create în acest scop. E cu putinţă oare? Sigur că da. Nu înainte însă de distanţarea necesară de etichetările şi ideile preconcepute, luate de-a gata din arsenalul unei critici reducţioniste, tendenţioase, care apasă asupra numelui şi a creaţiei scriitorului de la Mana.

Paul Goma trebuie adus în faţa cititorului în toată complexitatea lui de scriitor şi om al cetăţii. Ce înseamnă opera lui pentru literatura şi cultura română, care este impactul ei artistic şi relevanţa în plan social reprezintă subiecte de o reală stringenţă.

Pentru a elucida evenimentele recente care-l vizează pe Paul Goma şi reacţiile precipitate de acestea în spaţiul public, am invitat câteva personalităţi din mediul literar basarabean să răspundă la o anchetă. Le mulţumesc tuturor  pentru receptivitate şi promptitudine.

1. Academia de Ştiinţe a Moldovei şi Uniunea Scriitorilor din Moldova l-au propus pe Paul Goma la Premiul Nobel, apoi, împreună cu Uniunea Editorilor, la Premiul Naţional. Aceste acţiuni, în special ultima, au provocat un val de resentimente în mediul virtual. Pentru ce Paul Goma e atât de iubit şi pentru ce Paul Goma e atât de contestat?

2. Ce valoare mai poate avea Premiul Naţional, după ce i-a fost refuzat lui Paul Goma?

3. Credeţi că dacă Paul Goma n-ar fi scris Săptămâna Roşie, ar fi fost pentru toţi, adică nu doar pentru simpatizanţii lui , dar şi pentru detractorii de acum, un erou naţional, un scriitor de manuale, un martir al sistemului totalitar?

4. Ce-ar schimba pentru noi venirea lui Paul Goma aici, în Republica Moldova? De ce avem nevoie de Paul Goma?

Vladimir BEŞLEAGĂ, scriitor

1. Sunt cele două extreme ale afecţiunii: iubire-ură,veneraţie-dispreţ etc., care caracterizează personalităţile proeminente. Paul Goma e un om ieşit din comun, şi ca simplu cetăţean şi ca scriitor. Este un etalon de conştiinţă, de consecvenţă, de moralitate. Paul Goma nu a cedat nimic din convingerile sale de tinereţe, nu a pactizat cu minciuna, – este mereu egal sieşi. Până şi nobeliatul Soljeniţân, la finele vieţii sale, s-a arătat a fi susţinătorul imperialismului  rus, pledând pentru unitatea  ruşilor, ucrainenilor şi bieloruşilor. Ca rezultat al acestei concepţii s-a produs agresiunea asupra Ucrainei…

2. Premiul Naţional, ca toate premiile din lume, poartă, de cele mai multe ori, o tentă de conjunctură politică, de ce ar face excepţie acesta de la noi?

3. Chiar dacă a scris această carte de mare forţă documentară, chiar dacă şi-a înmulţit prin ea numărul de detractori, Paul Goma rămâne, realmente, în istoria românilor, dar şi cea universală, drept un erou naţional, un martir şi acuzator al sistemului totalitar. Timpul îi va trece în umbra uitări pe toţi pigmeii, care îl urăsc, pentru că le vorbeşte răspicat în cărţile  sale de micimea şi mizeria lor.

4. Paul Goma este fiul acestui pământ. Paul Goma este un înstrăinat. Acum, la sfârşitul periplului lui terestru, lutul din care s-a născut, îl cheamă acasă. Noi, scriitorii, care am ridicat glasul ca să ni-l întoarcem, toţi cei care ne-au susţinut, ne facem o sfântă datorie de a ni-l dori aici, între noi… Noi am fost expresia acestei chemări a pământului către fiul său ostracizat. Revenirea lui Goma acasă ne-ar spăla de marea ruşine, în care  se mai bălăceşte întreg neamul românesc, în  mare parte corupt şi rătăcit.

Diana VRABIE, dr., conf. univ., critic literar

1. În mod regretabil, prin aceste acţiuni acerbe, susţinute cu o tenacitate suspectă, s-a relevat, odată în plus, „vocaţia specială” a basarabenilor de solidarizare în laşităţi. Pentru că Paul Goma descoperă mai multe adevăruri decât suntem noi capabili să suportăm, nu a fost ratat nici un prilej în a fi deviate discuţiile din jurul creaţiei sale literare pe căi premeditat neliterare, cu o fervoare de-a dreptul veroasă în unanimitatea ei (gen antisemitism, militantism, basarabenism), cu abuzuri şi erori de interpretare, în detrimentul evaluării forţei scriitoriceşti. Reticenţa vine din necunoaştere (câţi se pot lăuda că i-au citit opera integral pentru a face o contextualizare justă?), din răzbunarea nutrită de invidie (câţi din scriitorii români se pot lăuda cu o asemenea celebritate europeană, proporţiile căreia depăşiseră într-un moment până şi competenţele securităţii şi cu un asemenea număr de cărţi traduse şi validate estetic?), dar şi din laşitate (proverbiala noastră laşitate balcanică, în virtutea căreia ne desolidarizăm de tot ce este incomod, nonconformist, vertical, intransigent etc.). Beneficiind de o receptare mai degrabă politizată decât literară, Paul Goma rămâne în continuare „singur împotriva tuturor”.

2. Din păcate conferirea acestor titluri devine atât de arbitrară, încât mă întreb dacă Paul Goma ar mai avea nevoie de ele. Poate e cazul pentru început să învăţăm să-l citim, să-l preţuim, să-l valorificăm la justa valoare, să-l aducem acasă cel puţin prin cărţile sale?

3. Categoric nu, Săptămâna roşie rămâne doar un pretext pentru răuvoitorii care au căutat dintotdeauna să-l ţină undeva între paranteze, reducându-l ostentativ la tăcere şi susţinând înverşunat toate minimalizările, aversiunile, calomnierile, injuriile aduse scriitorului, care nu s-a arătat preocupat niciodată în a-şi face capital de simpatie. Problema ţine de atitudinea noastră faţă de Paul Goma şi nicidecum de Paul Goma însuşi. El rămâne cel ce a fost dintotdeauna, un simbol al disidenţei în cultura română, un autentic Soljeniţîn român, una din vocile marcante ale diasporei româneşti, un militant intransigent, unul dintre scriitorii noştri autentici şi unul dintre reperele morale de netăgăduit ale culturii noastre, unicul care s-a solidarizat în mod deschis cu Carta 77 şi, nu în ultimul rând, un novator al romanescului modern (mai ales prin romanul Ostinato).

4. Avem nevoie de Paul Goma pentru a învăţa să ne revanşăm memoria, pentru a ne retrăi trecutul cu atitudinea celui care iartă, dar nu uită. Dar aşa cum se pare că motorul istoriei noastre este amnezia, Paul Goma va sta încă vreme îndelungată departe de pragul acasararabiei sale utopice.

Maria PILCHIN, cercetător ştiinţific, critic literar

1. Resentimentele, de obicei, vin dintr-o proastă cunoaştere şi înţelegere a omului şi a operei. Mă întreb câţi din cei care au tot scris şi au tot „strigat” virtual l-au citit integral?! Iar pentru a-l cunoaşte pe autor, pentru a-l înţelege e nevoie de o astfel de lectură. Mă îndoiesc că cei care îl denigrează, îl „abolesc” pe Paul Goma l-au citit de-a adevăratelea… Contestările vin, de cele mai multe ori, din ignoranţă, asta îmi place să cred, chiar sper să nu fie alte cauze şi motive extraliterare, extraculturale, deşi…
2. Să ştiţi că premiile au în general acea valoare pe care le-o dăm! Un premiu este un premiu, nici mai mult, nici mai puţin! El are o componentă determinantă de fiecare dată: juriul. Vedeţi că acesta este un element variabil, respectiv de fiecare dată diferit. Nu cred că Goma este mai Goma cu un premiu sau fără el. Altceva că noi probabil suntem mai alţii după ce nu i l-am dat…

3. Dacă nu ar fi fost „Săptămâna roşie” scrisă, ea ar fi fost inventată, insinuată… Mă refer la interpretările pe care i le dau mulţi. Nu cred că era, fără această carte, Goma erou naţional, la noi nu te faci erou naţional prin cărţi, ci prin altele (conjuncturi, interese politice, lobby etc.), doar moartea te poate cumva consacra… noi nu am ştiut niciodată să ne asumăm scriitorii, oamenii de cultură, în general, în complexitatea lor existenţială. Şi Paul Goma este o personalitate complexă, cu tot ce face şi cum face, este incomod, este direct, poate chiar subiectiv pe alocuri (căci este subiect gânditor!), o admit, nu vreau să idealizez patetic, nu îmi stă în fire, dar despre altceva vorbesc acum, despre incapacitatea de a ne asuma o personalitate, despre lipsa de dexteritate de a identifica o esenţă inedită, valoroasă.

Mulţi mi-au vorbit peste Prut şi în Basarabia că Paul Goma are un caracter dificil, că nu este deloc uşor să comunici cu el, o fi. Dar nu mă interesează felul în care răspunde la telefoane sau relaţionează un scriitor, atâta timp cât acesta are nişte cărţi care spun mult mai multe decât aceste bagatele de behaviorism uman. Am cunoscut şi persoane care vorbeau la superlativ despre Goma şi nu admiteau nicio notă critică, înţeleg această poziţie, poate undeva o şi îndreptăţesc, dar nu cred că e o cale victorioasă de a promova un autor. Cred că un sciitor este complex în tot, chiar şi în erorile lui, căci nu greşeşte cel care nu caută. Goma a fost un căutător toată viaţa, căutător al adevărului, al unei dreptăţi, echităţi umane pentru cei osândiţi de comunism.

4. Mi-e frică de ce ar putea să se întâmple, dacă ar veni Paul Goma în Basarabia. O frică empatizantă şi umană. Nu ştiu dacă acest spaţiu este gata să îl primească, o demonstrează ultimele evenimente şi polemici. Avem nevoie de Paul Goma, desigur, avem nevoie! Pentru a ne înţelege frustrările istorice, pentru a trata unele traume psihosociale, care încă mai stăruie în noi. Avem nevoie de Paul Goma pentru a înţelege exilul, migraţia, actuale şi astăzi, chiar dacă în altă formulă… Avem nevoie de el, pentru a recupera nişte datorii istorice faţă de generaţiile premergătoare, faţă de o lume interbelică, din care Paul Goma, copilul, vine. Avem nevoie de el, pentru a înţelege Basarabia!

Alexandru Vakulovski, scriitor

1. Paul Goma este iubit pentru că este cel mai mare scriitor român contemporan, deşi la scriitori merge mai greu cu „mai mare”. În orice caz, Goma nu e mai mic decât cineva. Noi, basarabenii, îl iubim şi pentru că e din Basarabia. Pentru că e un model – monument al tăriei, al neîngenuncherii. Nu a îngenunchiat în faţa comuniştilor care îl torturau, n-a îngenunchiat în puşcărie, iar „mediul virtual” cred că nu-l atinge absolut deloc.

2. Premiul Naţional, după ce în cârdăşie nu i s-a acordat lui Paul Goma, este ca o palmă pe care ne-o dăm noi înşine. Valoarea lui sunt banii, nu semnifică altceva, cum ar fi normal.

3. Nu, nu cred că Paul Goma ar fi fost un erou naţional dacă nu scria Săptămâna roşie. Încă suntem prea mititei pentru a-i „permite” cuiva să ne fie erou. Privindu-l pe Goma înţelegem că un singur om a fost mai tare decât tot comunismul din România şi Moldova. Ce s-ar face cei care au pus botul pe labe în faţa sistemului şi acum ne spun că altfel nu se putea?

4. Venirea lui Goma în Basarabia ar însemna, cum scria Bogumil Hrabal, că incredibilul a devenit realitate. Chişinăul s-ar transforma uşor în Praga, iar Muzeul Comunismului pe care l-ar conduce, sunt sigur că ar deveni unul faimos, nu doar în Europa de Est, ci în lume. Apoi, cred că am fi cu toţii fericiţi să regăsim pământurile noastre în scrierile lui Goma. Ar însemna amintiri noi, atât pentru Paul Goma, dar şi pentru noi. Şi, nu în ultimul rând, ar fi o realitate cu care am fi mândri.

Moni Stănilă, scriitoare

1. Orice om cu un caracter puternic e foarte iubit de unii, foarte contestat de alţii. În cazul lui Paul Goma lucrurile sunt mai nuanţate. Într-o ţară în care revenirea la comunism e încă foarte posibilă, o ţară în care „uniunea vamală” e un deziderat politic al unor partide veşnic suspinătoare după mantia rusească, recunoaşterea lui Paul Goma presupune recunoaşterea tuturor relelor prin care a trecut acest popor în timpul ocupaţiei. Ceea ce, printr-un silogism (1. Oficial nu se aprobă mărturiile cu caracter istoric din literatura lui Goma, şi 2. Aceste mărturii sunt nefavorabile fostei ocupaţii ruseşti.), ne duce la concluzia că (3) Moldova este încă departe de a fi independentă. Cei care îl atacă pe Paul Goma fac un joc vechi, pe care îl ştim, pe care l-am întâlnit în puşcăriile comuniste şi din România. Existau două etichete ce puteau pune în paranteză tot ceea ce a făcut bine un om în viaţă: antisemit sau legionar. Dar parcă au trecut nişte ani de atunci.

2. Financiară. Adică cel care îl va lua se va putea bucura de o sumă pe care un om de creaţie nu o primeşte altfel. Însă „prestigiul” rămâne îndoielnic, şi asta nu doar de acum.

3. Nu cred că are legătură cu o singură carte. Mai întâi să ne înţelegem, ce e ăla antisemitism? Adică în momentul în care apăre o critică la adresa lui Voronin, una la adresa lui Filat, una Putin, una Obama – vorbim de anticomunism sau de anticapitalism? Nu, vorbim de o privire critică. La Goma nu se vorbeşte de evrei mai rău decât de ruşi. Sau alţii. Cine îl numeşte antisemit pe Goma, să citească „Cimitirul din Praga”, al lui Eco, acolo se descrie perfect ce e antisemitismul. Atât de perfect, încât i s-ar putea refuza Premiul Naţional.

Paul Goma nu ar fi un autor de manuale fără Săptămâna roşie. El e incomod, pur şi simplu, pentru orice om care nu a reuşit să rămână în două picioare de-a lungul vieţii.
4. Ar fi un prim pas, nu doar spre vociferarea unei identităţi, ci spre afirmarea ei, pe de o parte, pe de alta, am avea un scriitor extrem de valoros printre noi.

Mircea V. CIOBANU, critic literar

1. Explicaţia se impune cumva de la sine. Paul Goma e un scriitor şi o personalitate nu numai neordinară, ci adesea incomodă (uneori şi pentru prietenii săi, actuali sau foşti). Iar personalităţile neordinare nu au niciodată în jurul lor oameni indiferenţi. Cei care îl cunosc, fie că-l admiră, fie că-l contestă. Eu nu le-aş reproşa nimic nici unora, nici altora, atât cât totul se produce într-o etalare şi confruntare de idei, una onestă, deschisă, corectă şi argumentată. În planul absolut al creării imaginii, al promovării, aceste discuţii pot fi nu numai benefice, ci şi productive, declanşând idei şi revizuiri de poziţii anchilozate.

Eu aş fi preferat totuşi să se discute tot atât de pasional pe marginea textelor lui Goma, pentru că textele constituie patrimoniul unui scriitor, nu discuţiile în jurul biografiei. Bine, la întrebarea concretă, răspunsul concret ar fi următorul: este iubit de cei care îi împărtăşesc atitudinea tranşantă de care alţii nu sunt capabili; de către cei care îi împărtăşesc ideile şi poziţia faţă de trecutul nostru; în fine (ar fi fost mai bine să fie primii), îl iubesc cei care îi gustă opera, care îi citesc romanele şi preferă anume acest gen de literatură, unul cu tradiţie printre scriitorii de origine basarabeană: Dumitru C. Moruzi, Constantin Stere ş.a. Îl contestă mai mult adversarii ideologici şi criticii care pun sub semnul întrebării valoarea literară a operei.

Nu trebuie să ne supărăm nici pe unii, nici pe alţii. Dar aş prefera ca cei care îl iubesc să scrie şi să argumenteze preferinţa pentru ideile sau literatura lui Paul Goma (aşa cum o faci tu, dragă Nina Corcinschi sau cum o face colega ta Aliona Grati). Exact aşa ar trebui să procedeze şi oponenţii. Admit anumite imperfecţiuni în textele literare ale scriitorului născut la Mana, dar tocmai criticii sunt cei care ar trebui să demonstreze asta, disociind şi aplicând pe text. Cred că cel mai mult în discuţiile despre literatura scrisă de Paul Goma lipsesc analizele imparţiale, care să nu fie nici exaltante, nici denigratoare. Or, lăsăm noi vulgul să-l conteste ori să-l adore necondiţionat, dar treaba criticilor e alta. Iubirile şi contestările nu ar trebui să-i intereseze deopotrivă.

2. Dar Premiul Naţional nici până la Paul Goma nu era indiciul suprem al valorii unei opere. Era premiul cel mai scump (ca valoare bănească), dar asta nu are nimic cu valoarea estetică. Mie nu-mi place vâlva în jurul Premiului Naţional, nu-mi place că i se dă importanţă. Mai ales că adesea îl iau persoane departe de a fi cele mai performante în domeniu. M-am şi nedumerit acum câţiva ani de un proaspăt „laureat”, dar asta e situaţia. Oare crede cineva că acest premiu e un indiciu al valorii? Testul meu este foarte simplu: cine a început să-l citească pe Druţă sau pe Dabija exclusiv graţie faptului că au luat Premiul Naţional? Sau, ca să simplific ecuaţia: câţi potenţiali cititori au dat buzna în librării să cumpere cărţile lui Andrei Strâmbeanu după ce s-a aflat că a luat acest premiu? Dacă zero cititori, înseamnă că aceasta-i valoarea premiului. Înseamnă că ceva scapă organizatorilor. Şi lupta e doar un fel de loterie: cine va lua jackpotul?

3. Cu suguranţă că ar fi lipsit multe dintre criticile care i se aduc. Un apologet al lui Goma pe timpuri, cum e Laszlo Alexandru, de exemplu, i-a devenit adversar crâncen după publicarea acestui eseu (Săptămâna roşie). Eu nu sunt competent în acest domeniu, încât să spun cine are dreptate. Dar aici trebuie să luăm în calcul ambele poziţii şi motivele lor. Nu trebuie să ne scape că – mai ales prin „mijlocirea” unor „binevoitori” – o parte din victimele holocaustului s-au simţit jignite. Nu uitaţi de calvarul prin care au trecut evreii în timpul războiului. Nu uitaţi că – exact aşa cum a procedat Stalin cu popoarele – oamenii au avut de pătimit din simplul motiv al apartenenţei la o etnie, nu pentru o vină, fie şi exagerată ori presupusă.

Pe de altă parte, nu atitudinea neprietenoasă a unei părţi a populaţiei faţă de evrei (ca răspuns a „comportamentului nedemn” al acestora) a declanşat holocaustul pe continent, ci o politică criminală punctuală a celor care doreau „rezolvarea definitivă a problemei evreieşti”. Ce aveau toate astea cu bietul popor român, cu sărmanul plugar basarabean? În acest sens, nici oponenţilor lui Goma nu trebuie să le scape detaliile istorice. Istoria ultimului secol nu a fost o poveste în alb şi negru, din care noi să ne alegem eroii şi duşmanii. Oricine se crede în drept să-şi rostească astăzi verdictul, trebuie să asculte şi replica. Să nu i se închidă gura nimănui, nici lui Goma, nici oponenţilor. Apropo, ştiţi de ce într-o ţară ca SUA, un model al democraţiei (şi, de altfel, o ţară care detestă fascismul, nazismul, comunismul, care condamnă Gulagul şi holocaustul), nu există o lege care să interzică negarea, contestarea, ori diminuarea proporţiilor holocaustului? Pentru că asta ar contravine libertăţilor fundamentale, inclusiv dreptul la opinie.

4. Poate că i s-ar ameliora cumva condiţiile de existenţă ale venerabilului scriitor, dar numai în cazul în care i s-ar fi găsit condiţii decente. E prea puţin să-i propui o casă bună (şi nu mai trăim în comunism, când primul secretar ori primarul avea fonduri pentru acte filantropice). Ea mai trebuie întreţinută, omul trebuie să aibă surse de existenţă. S-a gândit cineva la toate aspectele astea? Le garantează cineva? Ori îl vom aduce cumva acasă şi vom începe să arătăm cu degetul la administraţia publică locală: aveţi grijă de Goma! Noi avem nevoie de Paul Goma, oriunde s-ar afla el (oriunde şi-ar dori el să se afle) pentru că el întruchipează în bună parte destinul acestui popor. Şi a ştiut să se facă auzită istoria lui, aşa cum a trăit-o şi a simţit-o. Dacă va veni la Chişinău, se vor întâlni cu el câţiva intelectuali care îl agreează şi pe care îi agreează el, se vor organiza nişte întâlniri pe viu ale elevilor şi studenţilor cu omul-legendă. Dar înainte de toate şi mai important decât toate astea este să i se cunoască opera. Paul Goma a vrut să fie ştiut prin scrierile sale, de aceea le-a scris cu îndârjire, în condiţii nu întotdeauna favorabile scrisului.

Alina CIOBANU, dr., conf. univ., critic literar

1. Admiraţia şi aversiunea faţă de omul şi scriitorul Paul Goma sunt feţele aceleiaşi monede. Comunitatea academică şi cea a literaţilor din Republica Moldova au susţinut în situaţiile menţionate candidatura scriitorului Paul Goma, originar din judeţul Orhei de altădată, în semn de apreciere a operei sale literare, dar şi a disidenţei sale anticomuniste. Paul Goma, ca om al cetăţii şi om al cărţii, şi-a făcut un destin din identitatea românească a baştinii sale – Basarabia. Nu cunosc un alt scriitor roman, care să fi construit cu atâta talent şi dăruire (până la încrâncenare) o întreagă operă literară (viabilă, autentică, explozivă) din faptul înrudirii sale reale şi spirituale cu Basarabia interbelică, cu Basarabia românească. Această autoidentificare, uneori până la paroxim, cu baştina sa pierdută forţat, în urma anexării Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940, este, cred eu, cauza, dar şi efectul atitudinii intransigent-anticomuniste a pământeanului nostru celebru. Paul Goma a trăit şi trăieşte în continuare – ca scriitor şi supravietuitor (hiper)sensibil la consecinţe – drama istorică a anexării Basarabiei de către Uniunea Sovietica în iunie 1940. Acest mod de a fi şi de a-şi rost(u)i existenţa de intelectual şi scriitor poate inspira admiraţie, dar poate fi şi motiv de denigrare şi ostracizare nu doar în Republica Moldova de azi. În mod deloc paradoxal, aprecierea şi contestarea publică a lui Paul Goma în spaţiul public vizează acelaşi „obiect al discuţiei” – opera lui Paul Goma. Diferenţa consta însă în faptul că exerciţiul de admiraţie vizează, de regulă, opera scriitorului în totalitate, iar ţinta contestării şi detractării asidue rămâne în mod constant un singur text al acestui autor, „Săptămâna roşie: 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii”. Acest eseu este interpretat de detractorii lui Goma drept dovada indubitabilă a antisemitismului şi negaţionismului autorului. Sunt acuzaţii grele, infirmate însă făra incetare şi de autor, şi de lectura (con)textului.

2. Premiul Naţional al Republicii Moldova, ca şi oricare alt premiu, are o valoare materială (de regulă, financiară) şi una simbolică. Valoarea materială a acestui premiu a depins şi va depinde în continuare de cursul de schimb sau de capacitatea de cumpărare a(le) valutei naţionale. „Cazul Goma” vizează în mod direct doar valoarea simbolică a acestui Premiu Naţional. Pentru a răspunde la întrebarea, în ce măsură a afectat boicotarea candidaturii lui Goma valoarea simbolică a Premiului Naţional, ar fi util şi corect mai întâi să clarificăm care este în prezent valoarea simbolică a acestei distincţii în spaţiul public al Republicii Moldova, cine sunt laureaţii de până acum şi cât de cunoscuţi, apreciaţi etc. etc. sunt aceşti laureaţi în Republica Moldova şi în lume. În lipsa informaţiilor concludente, nu risc acum să estimez valoarea simbolică actuală sau viitoare a înaltei distincţii. Am însă certitudinea absolută, datorită lecturii de facto a textelor lui Paul Goma, că valoarea operei sale nu a suportat nici o atingere din cauza deciziei recente a juriului de la Chişinău.

3. În domeniul istoriei literare sau sociale este preferabil sa renunţăm la perspectiva ipotetică. Dacă Paul Goma n-ar fi publicat eseul Săptămâna roşie: 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii ar fi fost posibil să nu publice şi Ostinato, şi Culorile curcubeului, şi Din calidor. Ar fi putut publica orice altceva. Sau n-ar fi publicat nimic. Ar fi putut fi un scriitor cvasianonim, unul de duzină sau nici unul. Ar fi putut fi, din aceeaşi perspectivă ipotetică, un furibund militant comunist sau un refugiat pierdut fără nume pe drumurile războiului. Indiferent de campaniile mai vechi sau mai noi, „anti” sau „pro”, Paul Goma este cunoscut şi apreciat pe bună dreptate ca scriitor roman şi disident anticomunist „în picioare”, incomod şi neortodox în atitudini şi opinii.

4. (Re)Venirea lui Paul Goma în Basarabia ar fi un act de reparaţie simbolică (relativă, parţială, tardivă, dar cu atât mai mult stringent necesară) a unei nedreptăţi istorice. Şi un act de preţuire reciprocă între societatea de azi din Republica Moldova şi scriitorul şi omul Paul Goma. Dar chiar nu ştiu ce schimbări imediate ar putea declanşa venirea lui Paul Goma la Chişinau. Pentru mine personal, ar insemna înca un pas spre normalitate. La Paris, la Bucureşti sau la Chişinău, cu sau fără distincţii oficiale, Paul Goma (va) rămâne Paul Goma. Cred însă în continuare că noi toţi, ca cititori de limba română şi ca cetăţeni ai unui stat postcomunist, cu o mentalitate şi o elită înca posttraumatică, avem nevoie de opera lui Paul Goma, aşa cum este, expresie autentică a vremurilor şi a lumii, pe care le reflectă.

Mihai Cimpoi, academician, critic literar

1.Goma e foarte iubit pentru că spune Adevărul; Goma e atât de contestat pentru că spune Adevărul. (Pluriperspectivismul aprecierii/dezaprecierii e unul nietzschean).

2. Premiul Naţional ar putea să aibă valoare numai dacă ar fi acordat de un Comitet constituit din reprezentanţii tuturor uniunilor de creaţie şi separat de agricultură, sport, medicină, ştiinţă. Prin urmare: în cazul în care nu va depinde de interesele politicienilor şi nu va fi aservit Guvernului.

3. Paul Goma e indiscutabil un disident şi un erou al culturii naţionale.

4. De Goma avem nevoie ca să fie nu doar cu noi (prin ceea ce scrie, prin lucrările de atitudine), ci şi la noi, adică acasă.

Maria ŞLEAHTIŢCHI, dr., conf. univ., critic literar

1. Risc să afirm că faţă de un scriitor, pe drept cuvânt important, lumea în general manifestă atitudini diferite. Din câte am înţeles şi din câte cunosc, Paul Goma a fost şi rămîne un nonconformist. Nu ştiu dacă a ales să fie aşa, mai degrabă sint înclinată să cred că asta-i este firea. Cineva îmi spunea, într-o discuţie privată, că Paul Goma a ales să fie apatrid şi consecinţele îl privesc. Este, în parte, adevărat: fiecare este responsabil pentru faptele şi vorbele sale. Să luăm aminte dară, cu toate atitudinile, nuanţele şi inconvenienţele unora, că Paul Goma este unul din cei mai nonconformişti scriitori pe care i-a avut literatura română şi care a manifestat întotdeauna o independenţă asumată faţă de toate regimurile politice, ceea ce şi trebuie să facă un scriitor. Probabil pentru asta este iubit de unii. Totodată, ca scriitor, a spus lucrurilor pe nume în destul de îndelungata, din fericire, trecere a sa prin istorie. Nu a tabuizat nimic şi nu a menajat pe nimeni. Iar din această cauză poate fi că l-au urât alţii.

2. Un premiu este doar un premiu, fie el şi Premiul Naţional. În faţa lumii un scriitor stă cu opera sa, nu cu premiile. Paul Goma este un scriitor cu operă şi ea îl apără cel mai bine şi întotdeauna. Ceea ce se va ţine minte, îmi pare mie, despre premiile din anul 2014 e că nu i s-a acordat scriitorului Paul Goma, deşi printre laureaţii din anul acesta sunt şi personalităţi meritorii, fără îndoială.

3. N-aş crede. În general, îmi cam este frică de idolatrizări… Zilele acestea am participat la o dezbatere despre totalitarism şi jertfa creatorilor în sistemele totalitare. Printre noi s-au aflat şi doi deţinuţi politici, care au ascultat tot ce spunea lumea şi nu au intervenit decât invitaţi să vorbească, dar nici măcar atunci „nu s-au pus în valoare”… Deţinuţii politici pentru opţiunile lor au plătit cu detenţia în condiţii inumane şi au revenit în lumea noastră, unde, paradoxal, le-a fost adesea mai greu decât în detenţie. Azi, în isteria de doi bani a prezentului efemer, cine mai are timp şi interes pentru jertfa unor oameni care au făcut puşcărie pentru o cauză, pentru o idee, pentru idealuri?… Prin urmare, îmi păstrez doza de scepticism ca răspuns la întrebarea dumneavoastră.

4. În primul rînd, i s-ar face dreptate unui basarabean, gonit de intemperii sociale şi politice din casa părintească, din satul natal, din locul său. În al doilea rînd, este firesc ca toţi creatorii acestui pămînt să se simtă aici la acasa lor, fiindcă aici s-au născut şi nu se vor naşte nicicînd în altă parte. În al treilea rînd, cu tot ce au făcut ei, cu toată munca lor, cu destinele lor, adesea încărcate şi prea încărcate de istorie, ne-ar ajuta să ne cunoaştem şi să ne asumăm pe noi înşine ca parte a umanităţii. Trebuie să avem grijă, să ne preţuim, să ne cultivăm înaintaşii, deoarece fără de ei nu suntem credibili în faţa celorlalţi.

Alexandru BURLACU, dr. hab., prof. univ., critic literar

1. Pentru că a spus şi a afirmat artistic purul adevăr, iar în lumea noastră politică nimeni nu s-a osândit pentru lucrul acesta. Dacă am fi fost o societate normală, nu am fi admis atâtea porcării. Lumea e totalmente dezamăgită, debusolată, nu mai iese în stradă decât la comandă ca în trecutul nostru sfânt totalitar. Nu mă refer doar la promovarea valorilor spirituale, dar şi la sistemul judiciar sau bancar, sau la cazul cu aeroportul din Chişinău.

2. Nu aş vrea să mă simt în pielea celor premiaţi şi nici în situaţia delicată a celor din comitetul de decernare a Premiului Naţional. Doar unul dintre ei a avut curajul să „regrete”. Pe scurt, lui Paul Goma i s-a furat premiul pentru că la noi totul se fură, se fură ca în codru.

3. Aici e toată buba! În acest sens, odiseea editorială cu publicistica lui Eminescu e un exemplu de tristă amintire. Necuratul şi-a băgat coada şi aici: i-a şoptit cineva ceva la ureche unui mare mititel, brav român basarabean, şi mecanismul a fost pus în funcţiune. S-a lucrat vârtos, dar deloc-deloc subtil. Cel mai neprofesionist s-a trudit la un minister. Şi ca regulă, la cel al (in)culturii. Cel mai penibil în spectacolul dat a fost altceva. O „echipă de zgomot”, formată din tineri cu apucături perverse, răsplătiţi mărinimos cu burse în Occident, s-a arătat cea mai fără de obraz.

4. Ar aduce Europa acasă! Probabil, pentru puţin timp, cum s-a întâmplat şi cu revenirea lui Soljeniţîn în matuşka Rossia.

Andrei ŢURCANU, dr. hab., prof. univ., critic literar

1-4. Cu „iubirea” de Paul Goma, după experienţa personală a ultimilor patru ani, aş fi mai reticent. Lumea este aşa cum este. Caracterul şi curajul nu sunt virtuţile şi nici semne de raliere şi subscriere morală ale celor mulţi. Cu atât mai mult, când e vorba de o populaţie, care, în momentul decisiv al devenirii sale moderne ca naţiune, a fost ruptă de matca ei istorică firească şi supusă unor procese de amalgamizare identitară şi reducţie la biologic. În lunga mea epopee cu încercarea de a-l aduce pe Goma acasă m-am ciocnit la tot pasul, la toate nivelurile şi în mediile cele mai diverse ale societăţii de un sentiment de reticenţă abia mascat. Nu e vorba de o nerecunoaştere sau de o contestare deschisă a valorii acestei personalităţi de excepţie pe care l-a dat pământul Basarabiei culturii române. Dar dincolo de aprobarea cvasiunanimă a importanţei sale ca scriitor şi luptător anticomunist, se resimte şi o mare reţinere pentru recunoaşterea şi susţinerea deschisă a lui Paul Goma ca personalitate emblematică a literaturii şi a mişcării anticomuniste din România. Nu mă refer la mercenarii angajaţi de un deceniu şi ceva într-un perpetuu proces de denigrare (de „înnegurare”) şi nici la nepoţii reali sau spirituali ai comisarilor bolşevici, care în 1940 „au eliberat” Basarabia. Acestora autorul „Săptămânii roşii” le va sta mereu ca un os în gât. Îi am în vedere pe oamenii noştri „de bine”, cu funcţii mai mari ori mai mărunte, unii chiar cu o brumă de talent, gata între patru ochi să jure pe caracterul neordinar a tot ce a făcut Goma, iar în public să tacă, să afişeze o poză ostentativă de „neimplicare”, un fel de „neutralitate” laşă, meschină, „moldovenească”, iar pe la spate să comploteze chiar ori să bâiguie în surdină împotriva unor acţiuni pro-Goma. De ce Paul Goma să fie propus la Premiul Nobel? Mi se spune că altcineva, unul trudind toată viaţa la făurirea unui personaj-berbecuţ, pe exemplul căruia se trag, ca pe calup, generaţii de basarabeni abulici, este aspirantul „legitim” la această onoare. Ceva nu e curat la mijloc cu această campanie de întoarcere acasă, se insinuează în altă parte. Cine ar lăsa Parisul pentru o fundătură ca Chişinăul? La rugămintea mea de a se alătura campaniei pro-Goma, o înfocată luptătoare naţional-liberală, care ani la rând tot se îndârjeşte să oprească „aliotmanul” rusesc cu o pădure de beţe de răsărită, mi-a scris agasată: „Mă întristează, mă amuză şi mă miră să ajung eu ultimul sărman şi liman, la care să se ajungă a se solicita ajutor pentru o somitate…”. Printre multele năzdrăvănii ce mi-a fost dat să aud, gândul cel mai năstruşnic, bolborosit la Preşedinţie de doi scriitoraşi din România („sub acoperire”?) şi unul de la noi (acoperit de o frunză de brusture), mi s-a părut acela că revenirea în Basarabia a lui Goma va însemna neapărat o destabilizare a situaţiei politice locale. Evident, concluzia care se impunea era univocă şi cerinţa lor imperativă a fost: „Nici un fel de susţinere pentru Paul Goma!”. La o conferinţă de presă, despre care am anunţat public şi în particular mai multă lume, în toată Basarabia s-au găsit doar trei prieteni pro-Goma, iar la un flash mob care viza mitocănia Primarului Chişinăului au răspuns apelului numai trei femei, una venind cu copilul de ţâţă în braţe. Deşi mulţi au promis că vor fi prezenţi, bărbaţii Moldovei au preferat să nu rişte cu nişte slujbe tihnite. Poate chiar cu somnul prelungit din ziua de sărbătoare, mă gândesc.

În sfârşit, experienţa cea mai febrilă şi cea mai dezagreabilă pe care am avut-o în această epopee – nominalizarea scriitorului nostru la Premiul Naţional. Ce de-a jeguri cu această ocazie au ieşit la suprafaţă de sub pojghiţa imaginii serafice a basarabeanului nostru cuminte! Cândva sper să scriu mai amănunţit, cu toate detaliile, cu toţi „eroii” şi cu toate „lepădările” de Goma ale zişilor noştri intelectuali. Nu mă refer la „înnegurarea” lui Goma de cei care de la 1990 încoace se află „în porţie” şi nu fac decât să pască prin păşunile unor centre-fundaţii precum altădată alţii păşteau prin curţile Partidului. Aceştia trebuie să slujească. Aceasta le este meseria. Şi vocaţia, probabil. Constatările mele privesc masa de „intelectuali”, cu mai mult sau cu mai puţin talent, orgolioşi nevoie mare unii, dar, cu siguranţă, fără harul caracterului posedat de Paul Goma, care, în acţiunile de susţinere a scriitorului nostru, au adoptat o poziţie de expectativă sau au preferat fuga, gestul pocăit de neimplicare, ghiontul pe sub duşumea. Pentru aceste bipede laşe, obişnuite cu beneficiile unei poziţii privilegiate, gata să facă aport la primul semnal al unui şef(uleţ) oarecare sau tremurând la gândul că ar putea fi deposedaţi de confortul aflării într-o reţea cu anumite avantaje de care profită, orice implicare în „câmpul magnetic” Paul Goma este o mare caznă. Nu e de mirare deci că pentru ei perseverenţa şi caracterul acestui vătrai de jar al Demnităţii noastre nu sunt decât un moft de neînţeles, dovadă a lipsei de realism, umori ale unui ins ciudat şi neadecvat.
Deşi aş vrea să menţionez şi altceva. Cei patru ani de aflare în „câmpul gravitaţional” Goma mi-au demonstrat prezenţa în Basarabia a unui curent popular pro-Goma în continuă creştere. Am regăsit simpatizanţi ai răzvrătitului de la Mana peste tot, de la birourile Preşedinţiei până la fetiţa de 8 ani a vecinului meu, Alexia, pe care am surprins-o într-o zi îngânând-cântând în surdină prinsă în jocurile ei copilăreşti: „Paul Goma vine acasă, Paul Goma vine acasă…”. Pentru aceştia nu are nici o importanţă faptul că autorul romanului „Din calidor” nu a luat Premiul Naţional. Pentru ei Premiul Naţional nu are nici o relevanţă. Şi chiar nu are după ce acesta a fost acordat unor nechemaţi (sau chiar impostori) şi nu i s-a dat lui Goma. Mulţimea de basarabeni care simpatizează cu existenţa în absolut Goma, am putut constata, este în continuă ascensiune. În mlaştina „r.m.” este mare nevoie de aer oxigenat de munte.

Aliona GRATI, dr. hab., conf. univ., critic literar

1. Două instituţii – Uniunea Scriitorilor şi Academia de Ştiinţe a Moldovei – care au un cuvânt greu de spus atunci când e vorba de evaluarea contribuţiei unui creator, au înaintat candidatura scriitorului Paul Goma la aceste premii prestigioase. Ambele demersuri au rămas să zacă în anticamera juraţilor. Bine, Premiului Nobel avea foarte mulţi pretendenţi talentaţi, reprezentând zeci de literaturi ale lumii, care îl meritau. Până la urmă a trebuit să fie oferit doar unei persoane. La Premiului Naţional de anul acesta a fost înaintată o singură candidatură. Cine s-ar încumeta să concureze cu Paul Goma la un premiu pentru literatură? Poate doar cine habar nu are pe ce lume se află. Membrii juriului au comis o eroare şi o nedreptate strigătoare la cer, nu mă tem s-o spun, faţă de scriitorul Paul Goma, dar şi faţă de noi, românii basarabeni. Nu-mi voi înşira aici presupunerile legate de motivaţia lor: au fost impuşi de contextul politic, de anumite persoane care au dirijat şi scandalul în mediile de socializare sau, unii din ei, nu-şi au orizontul destul de vast ca să încapă în el şi cunoştinţe despre cel mai mare şi mai cunoscut la nivel mondial disident român şi autor a peste 40 de cărţi despre Basarabia, care, din fericire pentru noi, s-a născut aici la Mana, Orhei. În toate cazurile nu le stă bine. Cum nu i-a stat bine nici lui Pavlic Morozov atunci când şi-a sacrificat în numele unor ideologii de moment ceea ce nu se putea sacrifica – tatăl. Dar istoria se repetă, ca un blestem.

Pentru că îmi propusesem cândva să adun într-un număr omagial al Metaliteraturii mai multe opinii despre creaţia lui Paul Goma şi mai târziu, la invitaţia editurii „Arc” să scriu o carte cu caracter didactic despre literatura scriitorului, eu am avut responsabilitatea, răbdarea şi plăcerea de a citi aproape tot ce a scris ilustrul nostru pământean, precum şi sute de pagini despre creaţia domniei sale, semnate de colegii de breaslă din România şi din exil. Cunosc în amănunte, cum puţini se pot lăuda, poate doar Flori Bălănescu, reprezentantul editorial al lui Paul Goma în România, sau cercetătoarele Ancuţa Maria Coza şi Mariana Pasincovschi (acum şi Ana-Maria Jugănaru), autoare ale unor docte teze despre literatura lui Paul Goma, opiniile de toate culorile. Pentru a le înşira pe toate aş avea nevoie de spaţiul unei cercetări. Dacă fac abstracţie de manifestările rezultate din directiva Securităţii, potrivit căreia Paul Goma este un scriitor totalmente lipsit de talent, pot spune că puţine acuzaţii vizează valoarea literaturii sale. Majoritatea contestaţiilor vin ca replică la vreo dezvăluire incomodă, făcută de Paul Goma în romanele, articolele sau jurnalele sale. Mai sunt şi invidiile meschine ale confraţilor de breaslă, aranjamentele de culise politice pentru eliminarea incomozilor, interesele personale şi de grup, influenţa clişeelor puse în circulaţie, din cauza cărora scriitorul nostru mai rămâne în condiţia de indezirabil, proscris, martir destinat morţii civile. Iată că astăzi neamul îi refuză statutul de laureat al Premiului Naţional, găsindu-l mai potrivit pentru rolul de Martir al Neamului.

Totuşi Paul Goma a generat mereu un curent de simpatie în jurul său, chiar şi în cumplitele vremi ale comunismului. Şi atunci, ca şi acum, se găseau persoane îngrijorate de faptul că scriitorul ar putea umbri imaginea „imaculată” a cuiva. Dacă cineva îşi manifesta interesul faţă de opiniile scriitoului sau, şi mai grav, îl susţinea în demersurile sale era repede înregistrat în dosarele Securităţii, atenţionat, persecutat, îndepărtat. Petru Ursache trece în cartea sa Omul din calidor câteva denunţuri „strict secrete” ale unor informatori din mediul scriitorilor. Aflăm din nota unui colonel: „Într-o discuţie pe care am avut-o în ziua de 11-07-1973 cu sursa personală «Lascăr», acesta mi-a relatat că şi-a format tot mai mult impresia că în jurul lui Paul Goma, întors recent din Franţa, se creează în mod tacit un curent de simpatie, de aprobare a atitudinii şi curajului abordat de acesta, atât în străinătate, cât şi după întoarcerea în ţară […] Printre scriitorii aflaţi la mese, «Lascăr» a observat priviri binevoitoare spre Paul Goma şi chiar manifestări deschise […] Ion Negoiţescu s-a ridicat de la masa sa, a mers la Goma şi l-a îmbrăţişat, iar Catinca Ralea îi trimitea bezele”. Eticheta răuvoitoare de tipul „partizanii lui Paul Goma”, pe care o întâlnesc tot mai des în articolele unor „îngrijoraţi” de soarta democraţiei din R. Moldova, postate în reţelele de socializare, cu referinţă la mine sau la alţii care pomenesc de bine numele lui Paul Goma, îmi aminteşte denunţul de mai sus.

2. Eu înţeleg exact ceea ce spune sintagma „Premiul Naţional” – premiul acelora care îl merită, care fac faţa Naţiunii lor.

Dacă astăzi aş desfăşura un sondaj şi aş cere de la un număr de oameni care au citit măcar o carte semnată de Paul Goma să numească cuvintele cele mai des repetate de scriitorul de la Mana, acestea ar fi desigur „Basarabia” şi „basarabenii”.

„Pentru a pătrunde în sufletul unui poet, trebuie să căutăm în opera sa cuvintele ce apar mai frecvent. Cuvântul ne traduce obsesia”. În felul acesta, acum un secol Charles Baudelaire le sugera criticilor să fie atenţi la dimensiunea umană a operei literare, mai concret la încărcătura ei psihologică. Pentru Freud, fondatotul psihanalizei artei, opera reprezinta una din formele de defulare a energiilor şi a dorinţelor obsesive depozitate în subconştient. Continuându-l, Charles Mauron fonda psihocritica, disciplină ce şi-a găsit un loc important printre alte procedee moderne de interpretare a textului literar.

Vă invit să faceţi cunoştinţă cu rezultatele unei elementare numărători ce dezvăluie frecvenţa acestor cuvinte, dar şi a altora precum „basarabenism”, „ne-basarabenism”, „conbasarabean” şi câte o mai fi existând cu această rădăcină în limbajul ingenios al scriitorului nostru. Datorită mijloacelor tehnice actuale, această operaţie nu e deloc complicată. Pentru că nu aş putea cuprinde toate cărţile domniei sale mă voi limita doar la câteva Jurnale. Cei din domeniul cercetării literaturii, care cunosc metodele de interpretare ale psihocriticii, ar prefera să-i contabilizeze romanele pentru a-i pune în evidenţă aspiraţiile profunde şi obsesiile proiectate în imaginar. Rezultatele nu se vor lăsa mult aşteptate: împreună luate, aceste cuvinte apar în romanul Din Calidor în număr de 170 de ori şi în Arta reFugii de 148 de ori. Eu am mizat pe demersurile conştiente ale lui Paul Goma, făcând socoteala în câteva Jurnale. Numărul cuvintelor care vizează tema este impresionant şi denotă marea şi constanta preocupare a scriitorului nostru pentru pământul pe care s-a născut şi oamenii lui. Astfel că:

În Jurnal pe sărite 1978-1993 cuvintele care au rădăcina de la Basarabia apar de 80 de ori;
Jurnal pe căldură mare, 1989 – de 28 de ori;
Jurnal de noapte lungă, 1993; Unde am greşit, 1995 – de 86 de ori;
Alte Jurnale, 1995 – de 41 de ori;
Jurnal de apocrif, 1998 – de 116 de ori;
Jurnalul unui Jurnal, 2002 – de 33 de ori;
Jurnalul unui… contestat, 1999 – de 94 de ori;
Jurnal, 2000 – de 61 de ori;
Jurnal, 2001 – de 48 de ori;
Jurnal, 2002 – de 100 de ori;
Jurnal, 2003 – de 146 de ori;
Jurnal, 2004 – de 104 de ori;
Jurnal, 2005 – de 370 de ori;
Jurnal, 2006 – de 448 de ori;
Jurnal, 2007 – de 350 de ori ş.a.m.d.

Se impune întrebarea: care scriitor a meritat mai mult Premiul Naţional al basarabenilor?

3. Sunt ferm convinsă că gălăgia în jurul cărţii Săptămâna roşie este umflată artificial şi că această carte a devenit o piesă acuzatoare potrivită, picată bine la moment în mâna celora care au visat mocnit demolarea monumentului aceluia care a însemnat cel mai ferm reper moral în ultimele decenii totalitariste. Scriitorul nu e lăsat să devină un formator de opinie şi nici să reprezinte literatura română din mult mai multe motive. Nu i s-au iertat rezistenţa, verticala spiritului dinamic şi creator, neuitarea, mărturiile istorice, spiritul justiţiar, ascuţimea observaţiilor sociale, solidaritatea cu vechii camarazi de suferinţă, tonul polemic la adresa Puterii deopotrivă comuniste şi postcomuniste, refuzul beneficiilor materiale şi politice, degizarea „anticomuniştilor”, consideraţiile intrasingente la adresa foştilor comilitoni, sensibilitatea exacerbată, limbajul frust, direct, imposibil de suportat şi multe alte incomodităţi provocate unor orgolii prea mari.

4. În momentul dat, Paul Goma este un autentic „produs al marginii românismului”, un „avatar eminescian rătăcit la cumpăna între două milenii”, „omul-fără-patrie” (Theodor Codreanu). Domnia sa trebuie redată istoriei şi culturii române, inclusiv din R. Moldova, aşa cum se cuvine de fapt şi de drept, în condiţiile normalităţii. Revenirea acasă a domniei sale ar însemna un pas spre această recuperare inevitabilă mai devreme sau mai târziu. Într-o zi Paul Goma va fi aproape unanim elogiat. Exemplele lui Alexandr Soljeniţîn şi Václav Havel pot servi drept argumente. E adevărat, noi am fost mereu nişte întârziaţi în comparaţie cu vecinii noştri. Pentru a fi martorii repunerii sale în drepturi va trebui probabil să depăşim epoca tranziţiei postcomuniste ce conservează vehement practicile bolşevice de eliminare a incomozilor.

Este nevoie de domnia sa, pentru că, vorba lui Petru Ursache, „Paul Goma reprezintă documentul de care istoria noastră recentă are nevoie pentru legitimare”. În caz contrar ne vom bălăci în subistorie, la marginea adevărului.

Fără doar şi poate, Scriitorul Paul Goma va rămâne în istoria literaturii noastre ca unul din cei mai străluciţi reprezentanţi. Nu e cazul să ne facem griji în acest sens. Chiar şi contestarea lui funcţionează benefic în acest sens, întreţinându-i şi sporindu-i faima. Însă alta trebuie să fie preocuparea noastră de moment: Omul Paul Goma – care merită să treacă din strada pariziană Bisson în centrul Universului – calidorul casei părinteşti din Mana – în Patria pe care o iubeşte infinit.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>