Stadiul oglindă (mirror) şi geneza identităţii fiinţei umane

ABSTRACT

The concept of “mirror” and the action of “mirroring” are used in psychology and psychotherapy, in various schools or orientations, from the cognitivist ones to those psychoanalytic. From Wallon to Lacan, the study of the mirror is either the theoretical expression of the moment when the child discovers his own body or of the discovery of another, his parent, when he looks into the mirror. Jacques Lacan described the mirror stage as formative for the function of the „Ego”. The mirror stage is not a simple phenomenon occurring in the process of the child growth; it illustrates the conflict of the dual relationship. The Self is created through the identification with its own image.

Keywords: psychoanalysis, mirror stage, identification, self, the other person, specular reflection.

 

Oglinzile au fost descoperite
pentru ca omul să se cunoască pe el însuşi
.”

(Seneca)

Amplă metaforă a cosmogoniilor mai apropiate sau mai îndepărtate, încărcată de o simbolistică ambivalentă, loc al puterilor văzului şi cunoaşterii, dar şi a erorilor acestora, oglinda îşi arată de la bun început abisul, paradoxul şi ambiguităţile, fiind capabilă să apropie lumi separate de distanţe enorme, atât spaţial, cât şi temporal.

Amestecată în naşterea lumilor, oglinda este prezentă şi în „naşterea” identităţii individului, contribuind la formarea eului. Conceptul de oglindă (mirror) şi acţiunea de a oglindi (mirroring) sunt întâlnite în diverse şcoli sau orientări, de la cele cognitiviste la cele psihanalitice. În psihanaliză s-a vorbit prima dată despre oglindire în teoria lui Winnicott, care se referea la modul în care mama oglindeşte stările bebeluşului. Acest proces este însă, pe cât de simplu, pe atât de complex, şi diferă de la relaţie la relaţie, în funcţie atât de trăsăturile înnăscute ale sugarului, cât şi de anumite capacităţi psihice ale mamei. De fapt, bebeluşul trăieşte nişte stări în raport cu mama, deci cu mediul, pe care le proiectează în mamă. Aceasta poate să le primească şi să i le întoarcă, dar nu pure, nemodificate, ci conţinând propriile ei stări interioare, iar cele ale bebeluşului elaborate. Subiectul a fost dezvoltat, ulterior, de mai mulţi autori de psihanaliză, conceptul cuprinzând mai multe fenomene.

Termenul de stadiul oglinzii aparţine lui Henri Wallon, care adera la ideea darwiniană potrivit căreia transformarea individului în subiect parcurge etapele unei dialectici naturale. În cadrul acestei modificări prin care copilul îşi rezolvă conflictele, „proba numită a oglinzii este un rit de trecere ce survine între şase şi opt luni, şi îi permite copilului să se recunoască şi să îşi unifice eul în spaţiu” [1, p. 133] .

Henri Wallon, Paul Schilder, René Zazzo, Françoise Dolto, Jacques Lacan, sunt doar câţiva dintre psihologii, psihiatrii şi psihanaliştii care au relevat în cercetările lor funcţia reflexiei speculare în conturarea structurării eului. De la Wallon la Lacan, stadiul oglinzii este fie expresia teoretică a momentului la care copilul îşi descoperă propriul corp, fie a descoperirii unui celălalt, părintele său, atunci când priveşte în oglindă. Psihologul Henri Wallon afirma că funcţia speculară serveşte unei cunoaşteri a sinelui, oglinda fiind platforma de pe care se lansează complexificarea gândirii copilului. Pentru Françoise Dolto, „oglinda” este şi o suprafaţă psihică, adică vocea, limbajul matern mimic, chipul mamei şi mai ales privirea ei. Prin urmare, în cazul unei relaţii speculare, subiectul poate împrumuta inautenticul specific aparenţei scopice, caracterul de himeră caracteristic imaginii speculare.

Stadiul oglinzii devine un concept faimos prin Jacques Marie Lacan, psihanalist francez, considerat ca fiind cel mai controversat psihanalist, dupa Freud, care şi-a însuşit noţiunea walloniană transformând-o integral, în comunicarea făcută la al XVI-lea congres de psihanaliză de la Zürich, din 17 iulie 1949, cu titlul Le stade de miroir comme formateur de la fonction du Je, telle qu’elle nous est révélée dans l’expérience psychanalitique.

Jacques Lacan s-a arătat preocupat în mod special de problemele formării eului şi a personalităţii umane, de precizarea modului de comunicare şi de criteriile adevărului, ca şi de modurile de determinare a vieţii psihologice prin semnificanţi anteriori ei. El a abordat fiinţa umană mai mult prin prisma contextului său cultural decât prin cel natural, apreciind comportamentul adultului atât prin raportarea la structura socială, cât şi la primii ani de copilărie.

Redutabilul psihanalist susţine că prima conştientizare de către individ a sinelui propriu (prima sa autoidentificare) se întâmplă în copilărie şi este prilejuită de observarea propriei sale imagini în oglindă. Acesta este „un moment de identificare narcisistă primară care va reprezenta baza şi prototipul tuturor identificărilor viitoare” [2, p. 278], va constitui punctul de pornire al vieţii psihice umane, de început al structurării eului.

Experienţele practice l-au condus pe Lacan la unele concluzii referitoare la stadiul oglinzii – teorie potrivit căreia, la început, copiii nu au imaginaţia integrală a corpului lor, ci doar una fragmentară, pe părţi, în măsura în care au reuşit să le identifice. În a doua fază, la 16 luni, copiii, când se privesc în oglindă, văd o imagine a cuiva care îi amuză, le stârneşte râsul – ei nu ştiu că celălalt sunt tot ei.

În a treia fază, la 1an şi 6 luni, copiii constată că imaginea din oglindă e dublul lor. Ea nu este nici altcineva real, nicio imagine străină, dar e reflectarea corpului lor în totalitatea sa.

Concluzia care se impune de aici e că, prin intermediul corpului, subiectul „ia act de sine” [3, p.28]. Această identificare iniţială, relevată de stadiul oglinzii, este considerată de Lacan „experienţa crucială a copilăriei, şi de fapt a vieţii” [4, p. 219], „o matcă a tuturor identificărilor de mai târziu ale subiectului” [3, p. 28], ca prima fază a constituirii fiinţei umane, care se situează, aşa cum s-a specificat mai sus, între şase şi optsprezece luni. Copilul, aflat încă într-o stare de neputinţă şi de necoordonare motorie, anticipează imaginar perceperea şi controlul unităţii sale corporale. Această unificare imaginară se realizează prin identificarea cu imaginea semenului ca formă totală; ea este ilustrată prin experienţa concretă în care copilul percepe propria-i imagine într-o oglindă.

Mai târziu acest stadiu a fost considerat o structură subiectivă permanentă, o paradigmăa imaginarului, o fază în care subiectul este permanent captivat de propria sa imagine, reprezentând, în acelaşi timp, câmpul iniţial de constituire a simbolurilor şi de declanşare a actului imaginar. În loc să mai fie considerată un obiect, imaginea şi, în primul rând, imaginea de sine, mai ales cea din stadiul oglinzii, este cea care permite individului să se constituie ca subiectivitate.

Altfel spus, stadiul oglinzii marchează conştientizarea relaţiei ce se realizează între sine şi sine. Atunci, copilul (sau adultul, dacă vorbim despre adulţi puternic regresaţi) conştientizează pentru prima dată existenţa sinelui în exteriorul său. Adică cineva întocmai ca tine, reflectat de exterior.

Astfel, stadiul oglinzii este departe de a fi un simplu fenomen care apare în cursul dezvoltării copilului; el „devine o operaţie psihică, chiar ontologică, care îi permite fiinţei umane să se constituie printr-o identificare cu semenul său, atunci când îşi percepe, copil fiind, propria imagine în oglindă” [1, p. 134], constituie matricea şi schiţa a ceea ce va fi eul şi ilustrează, în acelaşi timp, natura conflictuală a relaţiei duale. Jacques Lacan vede în acest concept şi descoperirea celuilalt de către sine prin autoreflecţie şi autovalidare. Eul se formează prin identificare, respectiv identificarea cu imaginea proprie. Copilul îşi vede imaginea ca întreg şi sinteza imaginii sale produce un contrast cu lipsa de coordonare a corpului, care este perceput ca fiind fragmentat. Acest contrast este resimţit de copil ca rivalitate cu propria sa imagine, deoarece imaginea ca întreg este ameninţătoare şi astfel în stadiul oglinzii apare o tensiune agresivă între subiect şi imagine. Pentru a rezolva tensiunea, subiectul se identifică cu imaginea. Imaginarul infantil devine astfel, prin intermediul unui lanţ de simboluri, un câmp de semnificaţii. Rădăcinile sale trebuie căutate în acest stadiu al oglinzii, când copilul, eliberându-se de fantomele corpului său fragmentat, devine o imagine cu care se identifică. Deci stadiul oglinzii „ne oferă regula împărţirii între imaginar şi simbolic” [3, p. 29].

Virajul eului specular în eu social semnifică intrarea fiinţei umane în lume. Lacan a evidenţiat în mod remarcabil rolul „aparatului reflexiv” (oglinda) şi în apariţia dublului, la nivelul căruia se exprimă cele mai eterogene realităţi psihice. Oglinda, în mod special relaţia speculară, este paradoxal, locul de manifestare a contrariilor: Eul se poate transforma în alter-ego, relaţia narcisică, de iubire, în ura cea mai cumplită, iar atracţia în respingere. Relaţia „Eu şi el” (alter-ego) care reprezintă în oglindă unul şi acelaşi lucru, reflectarea principiului identităţii, se poate transforma într-un moment de „rivalitate identitară” în: „ori Eu ori el” [5, p. 93]. Cu alte cuvinte, confruntarea cu oglinda ce stă între Eu şi Celălalt Eu al Aceluiaşi este, psihanalitic vorbind, necesară ca treaptă vitală în procesul individuaţiei.

Simbol al cunoaşterii, procedeu de dedublare a imaginilor eului, oglinda deschide porţile unei alte lumi, o lume prin care realitatea este invadată de fantasme, un alter mundus, unde realitatea şi iluzia ajung să se confunde. Relaţia cu celălalt din oglindă, care ne-a arătat, în stadiul oglinzii, cine şi cum suntem, este una care ne însoţeşte toată viaţa. E o relaţie tacită pe care adesea o uităm sau o ignorăm. De aici şi sentimentul de stranietate a întâlnirii neaşteptate cu dublul specular, pe care îl luăm drept un străin. Romanticii, îndrăgostiţi de sondarea zonelor abisale şi de temut ale inconştientului, vor aborda pe larg tema dublului spectral. În scrierile lor, dublul apare ca oglindă a unui eu profund, problematic şi halucinant (de ex., Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, Edgar Allen Poe, Gérard de Nerval, Théophile Gautier, Dostoievski). În universul oglinzii, trecerea de la existent la inexistent, de la plenitudine la neant, de la adevăr la minciună, de la asemănare la deformare, de la invizibil la vizibil, de la identitate la alteritate, este mereu posibilă.

 

        Referinţe bibliografice:

  1. Élisabeth Roudinesco, Jacque Lacan. Schiţa unei vieţi, istoria unui sistem de gândire. Traducere din limba franceză de Delia Şepeţean Vasiliu, cuvânt înainte de Gheorghe Brătescu, Bucureşti, Editura Trei, 1998.
  2. Apud  Marshall, G., Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2003.
  3. Boldea Iulian, Poetică şi critică literară, Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2008.
  4. Charles Rycroft, Dicţionar critic de psihanaliză. Traducere din engleză de Sofia Manuela Nicolae, Bucureşti, Editura Trei, 2013.
  5. J. Lacan, Le stade du miroir comme formateur de la fonction du Je, în Écrits, vol.I, Paris, Gallimard, 1971.

 

1 Comentariu

  1. Imaginea pe care individul o creeaza despre sine este cu totul alta decat cea oferita de oglinda,semeni sau realitate…,ar fi genial ca in toate cele 4 aspecte sa fie una si aceeasi imagine…atunci care este realitatea???,….poate ca nu exista.

    Răspunde

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>