Structura spaţiului social în romanul Moş Goriot de Honoré de Balzac

ABSTRACT

The study performs a sociological research of the novel Moş Goriot. This approach helps to understand better the literary specific, the contingencies of novel’s genesis, the structure of fictional social space.The sociology of the literature and, particularly, the perspective imposed by Pierre Bourdieu, provides the tools needed to analyze the structure of perception of the world (social, political, economic, etc.), but also the structure of literary work, peculiar to our age.

Keywords: Pierre Bourdieu, Honoré de Balzac, the structure of social space, social environment, social position.

Ca şi ambiţiosul său personaj Eugène de Rastignac, pe la 1814 Honoré de Balzac îşi propune să cucerească Parisul. Tânărul provincial, student la Drept, nu-şi mai face planuri legate de cariera juridică, ci vrea glorie literară. Entuziasmat de succesul scriitorilor romantici, viitorul părinte al romanului realist îi scrie surorii sale: „Trebuie să debutez cu o capodoperă sau îmi frâng gâtul”. Primele nereuşite (drama Cromwell, 1821 şi romanul Moştenitoarea de Birague, 1822) ar îndoi elanul oricui, nu însă şi al lui Balzac care îşi caută cu îndărătnicie destinul visat. Continuă insistent să scrie şi să publice, mai întâi semnând cu pseudonimele Lord R’hoone şi Horace de Saint-Aubin, apoi sub numele său. Apar consecutiv romanele Şuanii şi Fiziologia căsătoriei care îi aduc laolaltă succesul şi scandalul. Anul 1829 îi anunţă un punct al carierei de bun augur: Balzac este chemat la publicaţia „La Mode” şi i se solicită colaborarea la diverse reviste. Are treizeci de ani şi munceşte inimaginabil, după un program extenuant, de la miezul nopţii până la şase seara, într-o mansardă rece şi ostilă. Scrisul îl ridica deasupra determinărilor, constrângerilor şi limitelor existenţei sociale. În numai douăzeci de ani, Balzac înregistrează nouăzeci de romane* şi nuvele, treizeci de povestiri şi cinci piese de teatru. Creaţia făcea din autorul ei cel mai bogat om, pentru că, vorba lui Pierre Bourdieu, proiectul intelectual cel mai sărac cu putinţă valorează o avere, acea care îi este sacrificată. Parisul se închină reverenţios şi în faţa lui Balzac chiar dacă, la acea vreme, adora romanele doamnei de Staёl, ale lui Walter Scott, Chateaubriand, Bernardin de Saint-Pierre, Prevost sau Victor Hugo.

Ceea ce face specială opera lui Balzac nu este numărul impresionant de romane, ci proiectul arhitectonicii care leagă într-un tot unitar, simfonic istoria societăţii. Trimiţând sugestiv la capodopera lui Dante, Comedia umană sau Diabolica comedie a domnului Balzac (titlu apărut în 1841) constituie un grandios edificiu, unic prin vastitatea proporţiilor, diversitatea personajelor şi viziunea asupra lumii. Astfel că, de prin anul 1835, Balzac îşi scrie romanele în vederea angrenării acestora în unul din cele trei serii organizate, menite să exemplifice o idee generală: „studii analitice”, „studii filosofice” şi „studii asupra moravurilor”, adunând aproximativ 100 scrieri literare, dintre care cele mai cunoscute sunt marile romane Pielea de Şagri (1831), Eugénie Grandet (1833), Moş Goriot, (1835), Colonelul Chabert (1835), Iluzii pierdute (1837 – 1843), Strălucirea şi mizeria curtezanelor, Preotul de ţară (1939), O gospodărie de flăcău (1942), Modeste Mignon (1944), Ţăranii (1845), Verişoara Bette (1846), Vărul Pons (1847), Deputatul de Arcis (1847). Prima ediţie a acestei colecţii conţine şaisprezece volume ce apar între anii 1842 şi 1848, oferind un vast şi autentic tablou al umanităţii contemporane.

Perspectiva sociologică consideră că discursul literar vorbeşte despre lume, aduce o mărturie a autorului, constituie un document al epocii. Ancorarea în realitatea timpului capătă semnificaţie de manifest pentru Balzac şi pentru că este anunţată în introducerea la această primă ediţie. Spre deosebire de colegii săi de breaslă romantici, Balzac nu-şi cultivă o nostalgie visătoare pentru trecut, ci îşi propune să observe prezentul. Intenţia de a crea o imagine artistică a istoriei şi filosofiei Franţei sub Restauraţie se înscrie coerent într-o viziune a artei ca oglindire veridică a realităţii. Potrivit lui Balzac, arta scriitorului îşi confirmă viabilitatea doar atunci când acesta reuşeşte să proiecteze „o mare imagine a prezentului”, tratând „în nesfârşitele ei amănunte istoria fidelă, tabloul exact al moravurilor societăţii noastre moderne”. Datorită pedantismului său de om de ştiinţă avem o viziune de ansamblu asupra realităţii sociale a Franţei din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Rigoarea şi metoda se fac vizibile la orice palier al Comediei umane. Avem ceea ce s-a numit studiul societăţii în literatură. Autorul îşi distribuie deliberat romanele în constelaţii tematice: „Scene din viaţa privată”, „Scene din viaţa de provincie”, „Scene din viaţa pariziană”, „Scene din viaţa politică”, „Scene din viaţa militară”, „Scene din viaţa de la ţară”. Cele peste două mii de personaje cu traiectorii care se încrucişează în mai multe romane nu lasă nicio bănuială că ar fi apărut la întâmplare. Ele fac, după un plan ştiinţific, figuraţia principalelor fenomene sociale ale Franţei sub Restauraţie: descompunerea aristocraţiei şi extinderea capitalismului premonopolist cu ingredientele acestuia social-economice: parvenitismul, avariţia, obsesia banului. Un mecanism abil pune în mişcare imagini ale nobilimii şi burgheziei. Sub lupă apar administraţia de stat, comerţul, transportul, presa, viaţa judiciară, politica mondenitatea, oameni care practică meserii felurite.

Balzac şi-a creat comedia după chipul şi asemănarea lumii reale. Totuşi intenţia lui a fost să ne ofere un univers saturat de detalii semnificative despre om. Pentru aceasta a coborât în adâncurile oceanului, în apa mereu schimbătoare a existenţei umane, cu valurile treburilor zilnice şi furtunile neaşteptate, cu viciile şi crimele ascunse, cunoscând hăul degradării, dar şi cu amploarea reflecţiei şi imaginaţiei umane. Pliindu-se pe câteva teorii inovatoare din ştiinţele naturale ale timpului, care i-au permis să întrevadă similitudini între umanitate şi zoologie, între speciile sociale şi cele animale, scriitorul îşi concepe personajele în serii paradigmatice şi în funcţie de condiţia lor socială, de mediu şi de ereditate. Pentru că, în viziunea lui, individul este influenţat de sistemul social, de reţelele de relaţii ale grupului din care face parte. Omul, scria undeva Balzac, este legat de lumea lui înconjurătoare ca stridia de stânca ei. În medii diferite prind viaţă, se individualizează, se reliefează şi se impun ca tipuri literare: aristocratul înţepenit în prejudiciile vechiului regim, burghezul îmbogăţit prin afaceri şi speculaţii, judecătorul degradat sub puterea mistificatoare a banului, magistratul corupt, clerul fariseic, jurnalistul pervertit, bancherul rapace, micul funcţionar, notarul sau avocatul mercantil etc. Aceste tipologii vizează, în special, comportamentele corespunzătoare societăţii franceze dintre anii 1789 şi 1830, dar au corespondente în toate epocile istoriei. Unele constante comportamentale primesc eticheta memorabilă a personajului balzacian, precum Rastignac, tânărul arivist, Gobsec, cămătarul calculat, Grandet, avarul dezumanizat, Nucinghen, bancherul hrăpăreţ etc.

Cu toate acestea, personajele lui Balzac nu funcţionează ca nişte marote într-un montaj experimental. Taine îl numea pe scriitorul francez „cel mai mare creator de fiinţe vii care a existat vreodată”, iar Baudelaire remarca faptul că „Toate personajele sale sunt dotate cu ardoarea vitală de care era animat el însuşi”. Balzac a atins măiestria unui pictor de moravuri şi de caractere în aşa măsură încât personajele îi apar ca trupuri vii cu sentimente intense. În magia evocării, actorii lui prin corp, se văd şi se simt de parcă ar trăi cu adevărat în lumea reală, oferindu-se cunoaşterii şi imaginaţiei noastre cu pasiunile şi obsesiile lor, cu automatismele verbale şi mentale. Mai mult, Balzac este un bun psiholog cu atenţie neobosită asupra detaliilor de comportament uman, în manifestările lui domestice, familiare, pitoreşti sau groteşti. Eroii lui apar ca cei mai reali oameni cu putinţă, fiind înzestraţi cu o psihologie complexă şi autentică, transcrisă direct din viaţa de zi cu zi. Ambiţii politice şi amoroase configurează situaţii şi scene, le dă vitalitate şi credibilitate. Mai mult, forţele sociale se exercită sub forma unor puternice motivaţii psihologice.

Întregul univers al romanelor lui Balzac se va organiza în jurul câtorva poli, reprezentanţi ai celor câteva familii cu poziţii dominante ori ba în societate: Rastignac, Nucingen, Taillefer, de Beauseant, Goriot. Structura spaţiului social francez ni se va dezvălui prin prisma relaţiilor familiale. Autorul arată cum relaţiile intime sunt înlocuite treptat de cele legate de bani.

Romanul Moş Goriot (Le Père Goriot) deschide spectaculos epopeea ce a primit mai târziu numele de Comedia umană. Scrisă în anul în 1932 şi publicată pentru prima dată în decembrie 1934 în revista „Revue de Paris”, opera marchează o nouă etapă în creaţia lui Balzac. Mai mult decât atât, acesta constituie cheia de boltă, punctul de pornire şi de revenire în cunoaşterea artei scriitorului francez. Niciun alt roman al lui Balzac nu adună un număr mai mare de personaje şi nu reuşeşte să pună în lumină atâtea pături ale societăţii contemporane. Aici îşi fac apariţia cei mai importanţi actori din creaţia scriitorului, aşa-numitele personaje „reparaissant”, pe care le întâlnim şi în alte lucrări: Rastignac, Vautrin, contesa de Restand, bancherul Nucingen etc. Romanul anunţă un nod întreg de drame, ale căror dezvăluiri vor compune subiectul romanelor următoare.

Lucrarea va intra la compartimentul „Studii asupra moravurilor” printre altele care prezentau viaţa pariziană. S-ar părea că aici mediul social apare colateral, în centrul atenţiei fiind drama unui părinte care le dăruieşte fiicelor sale dragostea sa plină de sacrificii. Totuşi povestea particulară a lui Moş Goriot proiectează un segment semnificativ al societăţii franceze într-o perioadă concretă din istoria Franţei.

Spaţii sociale. În centrul naraţiunii se află pensiunea de familie a lui Madame Vauquer, care poate fi percepută ca o imagine în miniatură a societăţii franceze, ca un simbol al relaţiilor sociale şi a legilor ei morale. Aici, pe strada Neuve-Sainte-Geneviève, un cartier mărginaş în care domneşte mizeria şi plictiseala, au loc principalele evenimente ale romanului. Pentru contrast, Balzac ne va plimba şi prin fastuosul foburg Saint-Germain. La sfârşitul lunii noiembrie al lui 1819 casa este populată de şapte clienţi permanenţi: pensionari, fete nemăritate sau odrasle ale unor provinciali sărăciţi. Descrierea detaliată a pensionului deschide uşile larg pentru înţelegerea mizeriei instalate în această lume uitată de Dumnezeu: culori sumbre, statui „de o rară urâţenie”, miros de odaie închisă şi mucegai, de rânced, de „azil de săraci”, pereţi acoperiţi cu jeg şi slin, mese soioase, mobilier „hârbuit şi putregăit, mâncat de vreme, olog, chior şi schilod, clătinându-se la fiecare mişcare şi gata să-şi dea duhul în orice clipa”, fete în vârstă nemăritate şi bătrâni care îşi aşteaptă moartea: „Pe scurt, aci domneşte mizeria lipsită de orice poezie: o mizerie avară, apăsătoare, flenduroasa. O mizerie care dacă încă nu-i astupată de noroi e totuşi plină de pete; dacă nu-i ciuruită de găuri şi nu-i curg încă peticele, curând-curând o va mânca putregaiul”.

Proprietara Vauquer, o văduvă în vârstă, completează prin felul ei de a fi şi a arăta derizoriul vieţii din pension: „Îndată se înfăţişează şi văduva, gătită cu boneta ei de tul, de sub care atârnă o buclă rotundă de păr fals, ce lunecă într-o parte; calcă agale, târşindu-şi papucii scâlciaţi. Faţa-i bătrâioară şi bucălată, din mijlocul căreia nasul îi iese ca un plisc de papagal; mâinile mici şi durdulii, mutra ei grăsană ca de ţârcovnic, sânii revărsaţi, care tremură la fiecare pas – toate se potrivesc de minune cu această sală, unde mizeria se prelinge ca igrasia pe pereţi, unde s-a cuibărit specula şi al cărei aer dospit şi înmiresmat e respirat de doamna Vauquer fără nici o scârbă. Chipu-i rece ca întâia brumă de toamnă, ochii împresuraţi de zbârcituri, cu expresia lor care trece de la surâsul profesional al dansatoarei la posaca încruntare a cămătarului, pe scurt, întreaga ei făptură te lămureşte asupra pensiunii, după cum pensiunea te lămureşte asupra persoanei sale. Temniţa nu merge fără temnicer; una fără alta nu pot fi închipuite. Buhăiala gălbejită a acestei femei mărunte este produsul vieţii acesteia, după cum tifosul este consecinţa emanaţiilor dintr-un spital. Juponul ei de lână tricotată, mai lung decât fusta croită dintr-o rochie mai veche şi ale cărui scame curg prin găurile stofei mâncate de vreme, reprezintă parcă, luaţi la un loc, salonul, sala de mâncare şi grădiniţa, vesteşte înfăţişarea cuhnei şi parcă-ţi spune cam cum trebuie să arate clienţii pensiunii. Cu ea aci, tabloului nu-i mai lipseşte nimic. Având aproape cincizeci de ani, doamna Vauquer seamănă cu toate femeile care au trecut prin grele impasuri. Are ochi sticloşi, înfăţişarea nevinovată a unei codoaşe, care mai întâi îţi respinge cu indignare târgul, pentru ca apoi să-ţi poată smulge o plată mai bună, şi care, ca să trăiască bine, e gata la orice; gata să vândă pe Georges sau Pichegr, dacă Georges sau Pichegru n-au fost încă vânduţi.”

În amărâta pensiune existenţa se desfăşoară uniform, departe de zgomotoasele evenimente mondene din cartierele centrale ale Parisului. Locatarii reprezintă marii necunoscuţi ai oraşelor, excluşii stigmatizaţi, rataţii constrânşi financiar, dar nutrind planuri iluzorii de înavuţire. Faţada anostă ascunde şi mari drame umane: „drame vii sau mute, drame reci, care răscolesc sufletul până în străfunduri, drame care nu se sfârşesc niciodată”. La etajul al doilea stă o tânără săracă din tată bogat, pe nume Victorine Taillefer împreună cu doamna Couture, o rudă îndepărtată care o tutelează; la al treilea – Poiret, un ofiţer în rezervă şi un misterios domn de vârstă mijlocie cu numele de Vautrin; la al patrulea – o fată bătrână Michonneau, un fost fabricant de paste făinoase retras din lumea afacerilor, Goriot, şi Eugène de Rastignac, student la drept, tânăr provincial venit la Paris. Rezidenţii pensiunii îl dispreţuiesc în unanimitate pe Goriot, numindu-l „moş”, deşi, doar câţiva ani mai înainte de a se stabili la Madame Vauquer i se spunea cu tot respectul „domnul Goriot”. Având la momentul cazării o avere frumoasă, Goriot îşi luă cea mai bună cameră de la etajul al doilea. Devine îndată ţinta unui plan matrimonial al proprietarei de pensiune, văduvă şi ea. Aspiratul mire rămânea rece însă la toate strădaniile acesteia de a se impune ca o partidă avantajoasă. Frustrată, madame Vauquer îşi schimbă treptat tactica, denigrându-l în ochii locatarilor. Relele ei preziceri erau să se confirme: până la sfârşitul celui de al treilea an Goriot se mută la etajul al patrulea destinat celor mai săraci şi umblă în zdrenţe. Motivul acestui declin planează în jurul relaţiei lui cu două tinere bogate, bănuite a-i fi amante. Nu este crezut atunci când afirmă că sunt fetele lui, mult prea mare li se pare diferenţa. Doar unul dintre locatarii pensiunii se uită la bătrân cu compasiune. În virtutea unor împrejurări, Rastignac află povestea vieţii lui Goriot care se dovedeşte a fi foarte tristă.

Între timp, viaţa de la Vauquer începe să se schimbe, iar evenimentele se aglomerează. Ameţit de opulenţa vieţii mondene a Parisului, tânărul Rastignac decide ferm să pătrundă în înalta societate. Dintre toate rudele sale bogate Eugène poate miza doar pe vicontesa de Beauseant. Apropiindu-se de aceasta cu ajutorul unei scrisori de recomandare pe care i-a făcut-o mătuşa sa bătrână, tânărul ajunge să fie invitat la bal. Îşi primeşte invitaţia ca o promisiune de acces în lumea aristocrată a Parisului, dar ştie că are nevoie şi de ajutorul altor femei influente. Atenţia i se opreşte asupra Anastasiei de Restand, măritată cu contele de Restand, un aristocrat de viţă veche din foburgul Saunt-Germain. A doua zi după bal, la micul dejun el le vorbeşte de ea tovarăşilor săi de pension şi, spre marea sa uimire, află că Goriot o cunoaşte pe contesă. Mai mult chiar, potrivit lui Vautrin, acesta recent a achitat creditorului Gobsek facturile ei restante.

Prima încercare a lui Rastignac de a se impune în societate este umilitoare pentru el. Ţinuta sărăcăcioasă nu-i aduce decât atitudinea dispreţuitoare a servitorilor şi indiferenţa contesei de Restand, a cărei atenţie este focalizată pe tânărul conte Maxime de Trailles. Rastignac se cuprinde de ură sălbatică faţă de acest aristocrat frumos şi arogant şi îşi promite că va triumfa asupra lui. De parcă nu-i era suficient de proastă situaţia, Eugene comite încă o gafă, menţionând numele Pere Goriot, pe care îl remarcaseră în curtea contelui. Fără să-şi dea seama unde greşise, relaţia cu Anastasie îi este compromisă definitiv. Abătut, tânărul merge la vicontesă de Beauseant, dar nici această strategie nu-i aduce succesul, alegând pentru vizită un moment nepotrivit. Asupra rudei sale se adunau nori groşi şi ameninţători: Marchizul de Adjuda-Pinto, pe care ea îl iubeşte cu pasiune, are de gând să o abandoneze de dragul unei căsătorii avantajoase. Într-un discurs cinic, vicontesa îşi sfătuieşte ruda să-şi reorienteze interesul pe sora lui Anastasie, Delphine de Nucingen, soţia bancherului alsacian Nucingen, un rechin bancher, bogat, puternic, dar care nu avea acces în lumea aristocraţiei din foburgul Saint-Germaine. Potrivit vicontesei, pentru a accede lesne în lumea elitei pariziene, tânărul poate miza pe ostilitatea reciprocă a acestor surori.

Întorcându-se la pensiune, Rastignac anunţă că îl ia sub ocrotire pe Goriot. Scrie o scrisoare rudelor sale, implorându-le să-i trimită o mie două sute de franci, care, deşi este povară aproape de nesuportat pentru familie, trebuie găsită pentru a asigura tânărului ambiţios o garderobă ce îi va face lejeră intrarea în saloanele mondene. Vautrin descoperă planurile de îmbogăţire ale lui Rastignac şi îi recomandă să intre în graţiile domnişoarei Victorine Taillefer. Fiica nerecunoscută a unui bancher bogat va deveni posesoarea unei zestre fabuloase îndată ce fratele ei va fi înlăturat de pe scenă. Vautrin se angajează să-l elimine pe tânărul Taillefer pentru o, după el, nesemnificativă sumă de bani în comparaţie cu zestrea ei de milioane. Tânărul este forţat să admită că acest om îngrozitor are dreptate, repetând într-un limbaj brutal ideile vicontesei referitoare la legile societăţii pariziene. Simţind instinctiv pericolul afacerii lui Vautrin, el decide să câştige favorurile lui Delphine de Nucingen. Este ajutat întru totul de tatăl ei, Goriot care îşi urăşte ginerele, făcându-l vinovat de nefericirea fiicei sale. Eugène se întâlneşte cu Delphine şi se îndrăgosteşte. Ea îi răspunde cu reciprocitate, admirându-l pentru gestul de a-i împrumuta o sumă de bani datorată cămătarului Gobsec.

De acum înainte Rastignac începe să ducă o viaţă mondenă de dandy, dar lipsa banilor îi mai creează constrângeri. Ispititorul Vautrin îi aminteşte în mod constant de viitorul strălucit pe care îl va avea cu milioanele Victoriei. Cu toate acestea, însuşi Vautrin este ameninţat, fiind suspectat de poliţie că ar ascunde un trecut de ocnaş. Pentru un onorariu considerabil, pensionarii Michonneau şi Poiret îl trădează, dezvăluindu-i identitatea.

Cu o zi înaintea fatalului deznodământ Vautrin îl anunţă pe Rastignac despre planul inconturnabil privind duelul prietenului său, colonelul Frankessini, cu Taillefer-fiul. În acelaşi timp, tânărul află că Goriot le-a cumpărat un apartament, lui şi fiicei Delphine, pe care îi vedea ca şi cuplu fericit, asigurându-le, prin intermediul avocatului Derville, şi o rentă de treizeci şi şase de mii de franci pe an. Aceasta veste pune capăt fluctuaţiilor lui Rastignac şi el hotărăşte să avertizeze tatăl şi fiul Taillefer. Prudentul Vautrin îl împiedică însă, plasându-i somnifere în cafea. În dimineaţa următoare însuşi Vautrin devine victima unui astfel de truc, în urma căruia este imobilizat şi dezbrăcat. Taina – un semn pe umăr – îi este descoperită şi până în seară ajunge să fie arestat de poliţie.

De acum înainte evenimentele se desfăşoară cu repeziciune. În urma unor presiuni tot mai precipitate locatarii pleacă din pensiune, lăsând-o pe madame Vauquer fără clienţi. Taillefer de o cheamă pe Victorine la el, trădătorii Michonneau şi Poiret sunt alungaţi din pensiune, iar Goriot îşi face planuri de instalare în apropierea apartamentului fiicei sale mai mici. Află însă că alte necazuri se abat asupra fetelor sale. Presat de avocatul Derville, baronul de Nucingen recunoaşte că a investit zestrea soţiei sale în nişte afaceri financiare frauduloase, făcând-o dependentă de el. Situaţia Anastasiei este şi mai rea: în dorinţa de a-şi salva de la închisoare amantul îndatorat creditorului, ea amanetează diamantele soţului său. Pentru a restitui aceste diamante, Anastasie cere ajutorul părintelui său care îşi dăduse ultimii bani pe apartamentul lui Rastignac. Surorile încep să se învinuiască reciproc şi în toiul acestei gălăgii tatăl are un accident vascular cerebral.

Pere Goriot moare în ziua în care vicontesă de Beauseant îşi organizează ultimul său bal, neavând forţele necesare pentru a depăşi despărţirea de marchizul de Adjuda. Luându-şi rămas bun de la această femeie minunată, Rastignac se grăbeşte la Goriot care, pe patul de moarte, îşi aşteaptă fiicele în zadar. Nefericitul tată este înmormântat pe ultimii bani a doi studenţi săraci. În scena finală îl aflăm pe Rastignac privind Parisul de pe o pantă şi promiţându-şi că va reuşi să acceadă în societate cu orice preţ. Fără a mai zăbovi mult, el pleacă să cineze la Delphin.

Câteva simboluri ale poziţiei sociale. Se poate spune că în Moş Goriot toate cele patru personaje care formează centrele de interes dramatic ale romanului – Goriot, Rastignac, Vautrin şi Vicontesa de Beauseant – pot pretinde pe bună dreptate rolul central, reprezentând un grup social distinct cu o viziune de viaţă specifică. Goriot înfăţişează burghezia, povestea lui de viaţă ilustrează ascensiunea pe scara socială prin acţiuni ultraţionale şi căderea provocată de pasiune. Rastignac îşi trage originea din aristocraţia sărăcită a provinciilor, întruchipând tânărul orgolios, dornic de parvenire. Acesta realizează foarte repede că motorul societăţii nu constituie studiile şi munca asiduă, ci relaţiile utile, amiciţiile avantajoase. Balzac are nevoie de toată gama de atitudini faţă de lumea socială şi atunci, pentru a ilustra reversul arivismului de succes, o scoate în scenă pe răsfăţata vieţii de lux aristocratic din foburgul Saint-Germaine, Vicontesa de Beauseant. Învăluită de sentiment, vicontesa dezminte avantajele înaltei societăţi, considerându-le efemere şi neimportante.

Ca şi în mai toate romanele lui Balzac, în Moş Goriot virtutea şi viciul merg mână-n mână. Misterul uman este surprins în coordonatele lui profunde, contradictorii. Pentru că, în viziunea lui, „omul nu este nici bun nici rău, el se naşte cu instincte şi aptitudini; societatea, departe de a-l deprava, cum a pretins-o Rousseau, îl perfecţionează, îl face mai bun; dar interesul îi dezvoltă înclinaţiile rele”. Spre exemplu, Vautrin, ocnaş evadat, personaj romantic prin forţa fizică şi sufletească, reprezintă personalitatea care întruneşte curajul şi raţiunea ce eludează emoţia. „Eu cred în progresul omului asupra lui însuşi, susţine undeva scriitorul francez. Aceia care vor să descopere la mine intenţia de a considera omul o creatură finită se înşeală în mod straniu”.

Romanul Moş Goriot transformă dragostea părintească într-o tragedie devastatoare. Deşi îşi sacrifică viaţa pentru fericirea fiicelor sale, Goriot este lipsit de afecţiunea acestora şi moare departe de ele. S-ar părea că prin exemplul său ar trebui să intre în rândul sfinţilor (Père eterne!) şi tratat ca atare. Balzac însă nu-l idolatrizează, iar critica literară îi atribuie personajului o oarecare perversitate pentru că sentimentul patern, pe care îl reprezintă, frizează excesul şi duce la dezumanizarea fiicelor.

Povestea lui Goriot începe din tinereţe când, datorită perspicacităţii sale, reuşeşte să adune o avere uriaşă. Orientându-se bine, Goriot foloseşte situaţia de foamete de pe vremea Revoluţiei pentru a vinde făină pe preţ înzecit. Îl duce la pierzanie o singură pasiune – îşi adora fetele. Rămas devreme fără soţie îşi revărsă asupra lor toată dragostea, îndeplinindu-le orice capriciu. Pe timpul lui Bonaparte reuşeşte să le mărite avantajos, dându-le o zestre impresionantă. Prima fiică, Anastasie, devine consoarta contelui de Restaud, iar mezina Delphine – a bancherului Nicingen. Ambii gineri au acceptat afacerea, fiind într-o situaţie de constrângere financiară. Revenirea la putere a aristocraţilor a făcut ca cei doi gineri să se stânjenească a primi în casele lor pe fabricantul Goriot, iar soţiile le-au devenit complice, născocind pretexte pentru a se îndepărta de părinte. În cele din urmă, tatăl a înţeles că fetelor le era ruşine să se arate în lume alăturea de el şi a hotărât să se sacrifice retrăgându-se în surghiun.

În 1813, la vârstă de şaizeci şi nouă de ani se lasă de negoţ şi se cazează la pensiunea Vauquer. Altădată raţional şi perspicace, se lăsă prostit acum atât de proprietară, cât şi de propriile sale fiice care îl despoaie periodic de bani. Către sfârşitul celui de-al treilea an, moş Goriot îşi restrânge şi mai mult cheltuielile şi se mută la catul al treilea. De tristeţea durerilor tăinuite se topeşte cu fiecare zi, devine tot mai mâhnit, culoarea părului tot mai mânjită, obrazul mai subţire, iar ochii, cândva de un albastru-viu, aveau acum umbre tulburi. Era tot mai de nerecunoscut: „Blajinul fabricant de făinoase care la şaizeci şi doi de ani nu arăta nici de patruzeci, târgoveţul voinic şi pântecos, bine păstrat în nerozia lui, cu o sprinteneală care îi înveselea pe trecători, cu surâsul oarecum tineresc, părea acum un septuagenar îndobitocit, gălbejit, tremurând din toate încheieturile. Ochii albaştri şi plini de viaţă aveau acum umbre tulburi, cenuşii, erau stinşi, nu mai lăcrimau, ci, cu tivul lor roşiatic, parcă plângeau cu sânge”. Studentul de la medicină cazat la pensiune ajunge să-l diagnosticheze de cretinism.

Orbit de dragostea paternă, supune totul dorinţei de parvenire a fiicelor şi crezul că astfel ele îşi vor găsi fericirea îl însoţeşte toată viaţa. Cu toate acestea, generozitatea lui nu găseşte niciun ecou în sufletul corupt al fetelor. Tinerele doamne îşi dispreţuiesc tatăl, considerându-l o persoană mult prea modestă pentru „înalta” societate din care ele ajunseseră să facă parte. Răsfăţate şi denaturate de educaţia tatălui şi a societăţii ele îşi vor lăsa părintele să moară, vegheat doar de doi studenţi săraci şi nici măcar nu-i vor însoţi sicriul până la cimitir.

Moş Goriot este capabil să-şi exprime afecţiunea faţă de fiicele sale doar dându-le bani şi cadouri scumpe. Prin afecţiune excesivă şi corupere el se face vinovat de egoismul fetelor şi de moartea sa proprie. Dar vina este şi a societăţii în care mila, compasiunea, dragostea adevărată nu sunt nici relevante, nici la modă. Modelele societăţi contemporane sunt trădarea, prosperitatea, cinismul şi capacitatea de adaptare. În acest sens, replica lui Goriot este semnificativă: „Cu bani îţi cumperi chiar şi fiice”. La capătul vieţii sale Goriot va ajunge la concluzia că adevăratele sentimente, sincere şi profunde nu pot exista decât la oameni săraci.

Există un lucru mai groaznic chiar decât felul în care a fost părăsit acest părinte de către cele două fiice ale sale, care ar fi bucuroase să-l ştie mort: este duşmănia dintre cele doua surori. Anastasie şi Delphine se urăsc reciproc din simplu motiv că baroneasa de Nucingen nu are acces în lumea aristocrată a foburgului Saint-Germain în care se lăfăieşte contesa de Restand. Sora mai mare se jenează de ruda sa, iar mezina este sfâşiată de invidie şi supărare. Deşi trăiesc într-o bogăţie, strălucitoare, „aurării, lucruri scumpe puse la vedere, luxul lipsit de inteligenţă al oricărui parvenit, risipa de bani a oricărei curtezane”, ele sunt mereu bântuite fie de pasiunea lor faţă de amanţi, fie de ură reciprocă. Povestea familiei Goriot devine astfel un tablou al descompunerii morale a familiei sub influenţa societăţii viciate de putere şi bani.

Literatura secolului al XIX-lea a dat naştere mai multor personaje de felul lui Eugène de Rastignac, Balzac însuşi având câţiva tineri memorabili care îşi pun drept scop cucerirea iute a Parisului. Orgolios, hotărât să se despartă de iluziile romantice, Eugène nu-şi pierde capacitatea de a avea sentimente adevărate faţă de Delphine şi simte compasiune faţă de sărmanul tată, lăsându-şi ultimii bani la înmormântarea acestuia. Scriitorul îşi dezvăluie personajul în continuă schimbare. Mai întâi cititorul face cunoştinţă cu un provincial încălcând neîndemânatic eticheta salonului. În debutul romanului tânărul visează să cucerească Parisul prin virtute şi muncă asiduă, îşi iubeşte profund mama, surorile şi este plin de dorinţă de a se pune pe picioare pentru a le satisface aşteptările. Foarte repede înţelege însă că în lume este mai important să porţi un frac bine croit. Iluziile adolescenţei sunt progresiv abandonate, cunoaşterea societăţii pariziene îi stârneşte o sumedenie de gânduri rele şi, în acelaşi timp, îi lărgesc şi mintea şi conştiinţa. Lumea i se arată aşa cum este: legile şi morala sunt neputincioase faţă de cei bogaţi, iar averea devine ultima ratio mundi. Dându-i uneori dreptate lui Vautrin, Rastignac nu-i acceptă totuşi diabolicul plan de îmbogăţire rapidă din nedorinţa de a-i fi complice la crimă. Cu toate acestea, judecându-le pe fiicele lui Goriot pentru lipsa de gratitudine faţă de părinte, Rastignac sfârşeşte prin a merge la Delphine să ia cina. Este felul lui de a arunca mănuşa societăţii pariziene. Din acest duel are să iasă victorios pentru că va lupta cu armele ei specifice. În final avem un alt Rastignac care încă mai păstrează capacitatea de revoltă împotriva fărădelegilor, dar denotă deja o conştiinţă viciată. Îl mai macină faptul că şi-a amăgit surorile şi mama, este însă pe deplin pregătit pentru seducerea Victorinei de Taillefer care urmează să-i asigure un loc în societate. În acelaşi timp, nu renunţă la relaţia amoroasă cu soţia bancherului Nicingen. Romanele ulterioare – Casa Nusingen, Iluzii pierdute, Strălucirea şi mizeria curtezanelor ni-l prezintă deja în postură de milionar, ajungând ministru şi pair al Franţei.

Vautrin este probabil cel mai exotic personaj al romanului, fascinând prin esenţa sa cameleonică. Numele real este de Jacques Collin, iar porecla achiziţionată în închisoare – Păcăleşte-Moartea, pentru că reuşeşte să evite în mod repetat pedeapsa cu moartea. În Iluzii pierdute sau Strălucirea şi mizeria curtezanelor reintră în scenă cu numele de abatele Carlos Herrera. În Moş Goriot apare cu numele de Vautrin, despre viaţa lui anterioară se cunosc puţine. Câteva informaţii despre Collin transpar din replicile dialogului între agent, domnişoara Michonneau şi pensionarul Poiret. Aflăm că este un fost ocnaş, evadat de la Toulon, respectat pentru gestul său de a consimţi să ia asupră-şi crima altuia: un fals săvârşit de un tânăr foarte frumos, la care ţinea mult, un italian cartofor. A fost condamnat la 5 ani de închisoare, dar după mai multe tentative de evadare pedeapsa i-a fost mărită până la 20 de ani. Creează o asociaţie a hoţilor de elită, alcătuită inclusiv din cei mai distinşi clienţi ai curţilor cu juri, reuşind să adune un capital uriaş. În finalul romanului Moş Goriot este arestat şi închis în Rochefort, dar, aflăm din alte romane, evadează şi de acolo, deghizat ca un paznic de escortă a unui alt deţinut. Balzac reuşeşte să creeze un caracter seducător, enigmatic şi complex, imposibil de plasat la categoria de personaje negative. În roman este descris ca un om cinic, căruia îi place să glumească şi să stabilească relaţii amicale cu toată lumea, creându-le impresia că le ştie pe toate şi că a fost peste tot. Silueta robustă se împacă bine cu forţa lui interioară gigantescă. Bărbat puternic, hotărât şi nemilos atunci când vrea să-şi atingă scopurile, manipulând oamenii cu lejeritate, Vautrin are o rară capacitate de a analiza la rece fenomenele: „Ca un judecător neîndurat, ochiul lui răzbătea până în străfundul tuturor problemelor, tuturor conştiinţelor, tuturor simţămintelor”.

Fostul ocnaş încearcă să-şi realizeze visele de putere şi bogăţie prin Eugène de Rastignac. În unele privinţe, propunerea pe care Vautrin i-o face lui Eugène reaminteşte povestea lui Faust şi renumitul lui pact cu diavolul. Planurile lui sunt totuşi, cel puţin pentru un timp, contracarate, Rastignac refuză perspectiva de faimă şi putere obţinută în urma unei crime. Şi asta nu pentru că tânărul persistă în idealismul său, evoluţia lui ulterioară dezminte această presupunere. Fie că este prea independent pentru a avea nevoie de un mentor, fie că e prea slab pentru a realiza planul lui Vautrin, Rastiniac refuză a-i fi complice chiar dacă se simte atras de el şi-i dă dreptate în multe privinţe.

Cu ajutorul personajului Rastignac, cititorul pătrunde în saloanele aristocratice şi în casele burghezilor. Astfel facem cunoştinţă cu cele două câmpuri ale puterii care se impun prin exaltarea banului. Conservativi în general, aristocraţii devin mai toleranţi cu noii ocupanţi ai poziţiilor dominante – industriaşii şi comercianţii. Banul este ideologia modernităţii şi îşi exercită puterea atât asupra aristocraţilor constrânşi financiar, cât şi asupra parveniţilor îmbogăţiţi râvnind blazoane înnobilate, împingându-i la conciliere. Balzac reuşeşte să pună în evidenţă precaritatea morală a aristocraţiei, dar şi încercările hilare ale burghezilor de a imita convenienţele vieţii de salon din foburgul Saint-Germain.

Provenind din grupuri sociale diferite, Vautrin şi vicontesa de Beauseant au rolul de a formula noua religie a modernităţii. Sfaturile pe care ei le dau tânărului Rastignac surprind adevăratul „cod moral” al societăţii. „Ştii, susţine Vautrin, cum îşi croiesc oamenii drum aici la Paris? Ori prin strălucirea geniului, ori prin iscusinţa corupţiei. În această mulţime de oameni, trebuie să răzbaţi ca o ghiulea de tun sau să te strecori pe sub ascuns, ca şi ciuma. Cinstea nu slujeşte la nimic. Oamenii se pleacă sub puterea geniului, îl urăsc, încearcă să-l defaime, pentru că geniul ia ce i se cuvine şi nu împarte cu nimeni; dacă însă stăruie, oamenii se pleacă în faţa lui; pe scurt, îl adoră în genunchi dacă n-au putut să-l îngroape în noroi. Dar talentele sunt rare; corupţia este în floare. Corupţia este astfel arma mediocrităţii, care se revarsă din belşug, şi pretutindeni îi vei simţi ascuţişul. Vei vedea femei ai căror bărbaţi au o leafă de şase mii de franci pe an şi care cheltuiesc numai pentru îmbrăcăminte peste zece mii de franci. Vei vedea slujbaşi cu o mie două sute de franci pe an cumpărând pământ. Vei vedea femei prostituându-se ca să poată ieşi la plimbare în trăsura feciorului unui pair al Franţei, care are dreptul să gonească la cursele de la Longchamps pe aleea din mijloc. L-ai văzut pe acest biet nătărău, moş Goriot, silit sa plătească poliţa girată de fie-sa, al cărei bărbat are un venit anual de cincizeci de mii de franci.”

La rândul ei, Vicontesa de Beauseant, cea mai rafinată doamnă a societăţii înalte, îi ţine lui Rastignac o prelegere plină de sarcasm şi sfaturi dure: „În femei şi bărbaţi să nu vezi decât nişte cai de poştă pe care poţi să-i laşi să crape în marginea drumului, la cel dintâi popas, unde ţi se dau alţii: numai aşa vei ajunge să-ţi înfăptuieşti năzuinţele. Vezi, în lumea asta dacă n-ai să găseşti o femeie care să-ţi poarte de grijă n-ai să însemni nimic. Trebuie să fie tânără, bogată, elegantă. Dacă ai însă o simţire sinceră, ascunde-o ca pe-o comoară; nu îngădui nimănui să ţi-o bănuiască, pentru că altfel eşti pierdut. Nu vei mai fi călău, ci victimă. Dacă te vei îndrăgosti vreodată, păstrează-ţi bine taina!N-o da în vileag mai înainte de a şti cui îţi deschizi sufletul. Ca să-ţi aperi din vreme această iubire caren-a luat încă fiinţă, învaţă să nu te încrezi de fel în lumea asta”.

Propunându-ne o viziune despuiată de orice iluzii asupra lumii sociale, Balzac nu se lasă cucerit de deznădejde, ci caută soluţii de rezistenţă. Naraţiunea la persoana a treia îl absolvă de discursul didacticist, al moralei de-a gata. Personajele sale reflexive sunt cei care îi expun mai convingător punctele de vedere. Un Vautrin, spre exemplu, poate formula firesc enunţuri conţinând o filozofie existenţială: „Ţi-am înfăţişat viaţa aşa cum este. Nu e mai frumoasă decât o cuhne, duhneşte la fel şi nu poţi găti mâncare fără să te murdăreşti pe mâini. Învaţă doar să ieşi cu faţa curată. La asta se reduce toată morala vremii noastre”. O eventuală soluţie de ieşire din această mlaştină socială îi aparţine Vicontesei de Beauseant care încearcă să echilibreze cele două forţe care mişcă lumea contemporană – banul şi pasiunea –, adăugând greutate pe talerul sentimentului: „Toate sentimentele ajung cândva la punctul acesta. Sufletul nostru este ca un tezaur: dacă-l goleşti dintr-o dată, eşti ruinat. Nu îngăduim unui simţământ să se arate în toată plinătatea lui, cum nu îngăduim unui om să n-aibă un ban în pungă”. Această pietate faţă de dragoste dublează delectarea estetică. Întreţinerea mitului salvării prin dragoste cu ajutorul literaturii asigură şi menţinerea interesului faţă de literatura însăşi. Pe de altă parte, ficţiunea influenţează realitatea socială, spaţiul operei literare este în stare să modeleze spaţiul social.

Meritul lui Balzac constă în faptul că sub forma unor istorii concrete, dar reprezentative a ştiut să dea expresie literară structurilor cele mai profunde ale lumii sociale şi a structurilor ei mentale, prin scrisul său, impunând acestei lumi modele proprii.

 

        Referinţe bibliografice:

Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar. Ed. a II-a. Traducere din limba franceză de Laura Albulescu şi Bogdan Ghiu. Prefaţă de Mircea Martin. Bucureşti: Art, 2007.

*      Interesant este că Balzac nu-şi definea operele drept romane şi folosea acest termen doar atunci când desemna subgenul istoric de tip Walter Scott. La acel moment Academia Franceză privea cu suspiciune romanul, considerându-l gen inferior: „gen plebeu” sau „gen bastard”, iar romancierii „realişti” erau excluşi din lumea saloanelor.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>