(T)existenţele lui Alexandru Burlacu între catedră şi forum

ANDREI ŢURCANU
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract

Alexandru Burlacu’s criticism is land regulatory one. The „norm” of his pamphlet attitudes is the Romanian literature that is reported to the whims of the Bessarabian literature which, in the 1930s, incorporates the „disciplined until exhaustion” Semanatorism and spritus loci, „much in vogue with the writers-regionalists” and, in the postwar MSSR – „makers of myth and ideological fantasies, opportunistic businessmen who think more of their personal profit and take part in all sorts of scenarios, willingly or unwillingly searching for tricks from the party.” The fatal effect of this axiological „norms” is no other than the Biblical sharing – natural death of the Moldovan literature.”

Keywords: normative criticism, pamphlet attitudes, fiction synchronization, Moldovan literature.

Mihai Cimpoi îl vedea pe Alexandru Burlacu într-o prefaţă ca un maistru instalator cu o valiză plină de „instrumente”. „Labirint, cântar, aparat Röntgen, ba chiar laserul, avionul care asigură privirea cea mai cuprinzătoare şi «cea mai de sus», bisturiul chirurgical – iată «instrumentele» mânuite de critic, uneori – s-o recunoaştem! – pe un obiect friabil, inconsistent, uşor predispus la dezmembrare rapidă”. Să te apropii de un material friabil cu un cântar, cu un bisturiu chirurgical sau cu un laser mai treacă-meargă. Dar să-l iei la drămăluit cu un „labirint”, şi încă dintr-un avion, ca un oligarh moldav de ultimă oră, nu mai ştim dacă acesta rezistă (materialul, cel „predispus la dezmembrare rapidă”, că autorul are suficientă robusteţe). Mai mult sau mai puţin inconsistentă, literatura căzută sub „dalta şi blitzul” acestui critic (ca să adaug încă două scule, pe care Alexandru Burlacu le declară în titlul unui compartiment din „Texistenţe I”) poartă adesea, în urma comentariilor sale, pecetea cu înscrisul „mene, tekel, fares (cântărit, numărat, împărţit)” (Daniel 5,25). Mă refer, fireşte, la literatura basarabeană. Şi cea interbelică, şi cea sovietică, dar şi producţia literară de după 1990, în urma exigenţelor inexorabile ale „cântăritului” şi „număratului” de rigoare, îşi arată nu atât friabilitatea, cât, mai ales, caracterul iluzoriu. Iată finalul unui articol despre starea poeziei basarabene din anii ’90: „În inerţia unor opinii ne mângâiem cu ideea sincronizării. Sincronizările prozei sunt nişte blufuri. 3-4 romane nu fac o literatură.

Suntem la vârsta însuşirii unui nou alfabet al prozei. (…) Care e vina criticii… de ce Godot n-a mai venit? Poate a trecut pe alături? Poate că… va veni? Oricum, noul val nu credem să fie „al nouălea val”. Care e starea prozei basarabene? Ea se scrie. În ce constă absurditatea situaţiei? Nota bene! Proză nu există, dar discuţii putem face.” În acest jucăuş (parcă) „proză nu există, dar discuţii putem face” este un fel de a glumi al lui Alexandru Burlacu din perspectiva unei fatalităţi prin care se văd grimasele neantului (fares?), un mod de raportare a punctului de vedere absolut la Nimic. Mai ales la nimicul evghenisit cu aparenţele valorii şi ale prestigiului infailibil. Aici, aş spune, nu-i mai este de folos nici chiar dalta. Criticul roteşte cu o haiducie zglobie cele mai diverse topoare, ferestraie şi târnăcoape, lovind dibace şi precis exact la rădăcină, în locul slab, făcând ca de sub fardul himerelor de tot soiul să sară în toate părţile putregaiul, să iasă la iveală falsul şi minciuna. În acest forum cu pretinse valori şi figuri fantomatice Alexandru Burlacu glumeşte brutal şi sinistru, cu hohotele unui zeu păgân care îşi pedepseşte intruşii ce s-au strecurat ilicit în templu. E un fel de a face dreptate şi curat, chiar dacă în urma acestui mod de a scrie fără menajamente forumul literar arată jalnic, ca un cimitir al himerelor.

Critica lui Alexandru Burlacu este una funciar normativă. „Norma” atitudinilor sale pamfletare este literatura română raportată la unele marghioleli ale literaturii basarabene care, în anii ’30, încorporează sămănătorismul „disciplinat până la sfârşeală” şi spritus loci „mult în vogă la prozatorii regionalişti”, iar în RSSM de după război, „creatori de mituri şi fantezii ideologice, oportunişti, afacerişti care gândesc mai mult la profitul lor personal şi iau parte la tot felul de scenarii, căutând chichiţe cu voie sau fără voie de la partid”. Efectul fatal al acestor „normări” axiologice nu e altul decât „împărţitul” biblic – „moartea firească a literaturii moldoveneşti”.

Dar cu mult mai pregnantă este cealaltă seducţie normativă, modul de a diseca cu uneltele doctorale opere literare sau a se apropia cu o metoda ex cathedra de creaţia unor autori importanţi ai literaturii române din Basarabia precum Vladimir Beşleagă, Paul Goma, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviţă, Leon Donici, Vasile Coroban, Mihai Cimpoi, Dumitru Matcovschi etc. Aici Alexandru Burlacu e glacial, doct, într-o febrilă echilibristică cu un instrumentar teoretic cu care măsoară şi apreciază virtuţile ascunse ale operelor literare şi chiar îngăduitor, cu înţelegerea cauzelor secunde ce ţin de context ori de inexorabila fatalitate a statutului de scriitor basarabean. Deşi, evident, opţiunea merge către autorii şi cărţile care se integrează firesc în literatura română. Una din aceste rara avis, asupra căreia nu pregetă a reveni iar şi iar, cu nuanţe noi sau, pur şi simplu, cu verificări ale vechilor aserţiuni, este Vladimir Beşleagă. „Ce e cu acest scriitor atât de puţin liric, dificil şi tragic, într-o proză lirică sau mioritico-baladescă?”, se întreabă criticul la începutul unui studiu. E un tic retoric tipic profesoral şi camertonul cu care începe o amplă demonstraţie, cu decelările respective pe compartimente tematice şi problematice ale romanelor „Zbor frânt” şi „Viaţa şi moartea nefericitului Filimon” şi cu necesarele exhibări ale unui bogat aparat teoretic normatoriu, cu ajutorul căruia acestea îşi dezvăluie, treaptă cu treaptă, originalitatea şi rezistenţa.

Remarcând „strategii şi tehnici narative neobişnuit de complexe”, excursul criticului notează şi faptul că personajele sunt „nişte introvertiţi şi reflexivi” şi că „trăiesc în subteranele timpului istoric” concluzionând: „Complexitatea tehnicilor narative e condiţionată în cazul lui Beşleagă (…) de o intuiţie exactă — dacă e să ne referim la contextul social-politic — a microcosmosului uman, a sufletelor unor învinşi, rataţi, dezrădăcinaţi.” Cu cât demonstraţia înaintează, cu atât discursul critic capătă o alură tot mai teoretizantă. Răspunsul la „ce e cu acest scriitor?” se extinde într-o teorie aplicată şi sistematică a prozei lui Vladimir Beşleagă, într-o operaţie meticuloasă de disecţie, cercetare, catalogare şi ordonare a factorilor ei interni, a aspectelor ei ascunse care îi asigură puterea interioară, ineditul, iar acolo unde se impun, care îi determină şi scăderile. Radicalizarea scriiturii, poetica de tranziţie de la doric la ionic în „Zbor frânt”, apoi ionicul „pur” în al doilea roman, utilizarea contrapunctului compoziţional şi stilistic, a unui arsenal foarte bogat de perspective temporale şi naratoriale în abordarea evenimentelor, polifonia şi dialogismul, alternanţa naraţiunii ca expunere cu naraţiunea ca reprezentare, structura inelară a subiectului, gradaţia ascendentă a simbolurilor cu diverse conotaţii (malul, Nistru, lăstunii etc.), procedeele de anticipare şi de sugestie a timpului subiectiv, punerea în abis a unor lumi diverse prin proiecţii şi suprapuneri a cadrului real cu datele profund interiorizate ale rememorării, a limbajului tranzitiv cu limbajul reflexiv implică inevitabil concluzia unor structuri artistice deschise cu multiple posibilităţi de interpretare şi diverse revelări de sensuri subiacente dar şi cu sugestia unui înţeles fundamental, destinal, singurul capabil să susţină în timp vigoarea (şi grandoarea) acestor creaţii. O pildă: romanul «Viaţa şi moartea nefericitului Filimon» … în latenţele sale esenţiale, e o operă de anticipaţie, o anticipare a filimonizării neamului, aflat în căutarea identităţii, a istoriei sale adevărate, o punere în abis a destinului nostru de înstrăinaţi.”

Insolitul şi vitalitatea unei opere au în critica lui Alexandru Burlacu un „măsurariu” teoretic care se verifică pe o analiză la obiect, dar şi se confirmă printr-o regăsire în evoluţia de mai departe a literaturii. „Procedeele utilizate de Vasilache sunt foarte frecvente şi în proza noastră din anii ’90”, remarcă el, adăugând: „O nouă utilizare «a perspectivismului narativ»; dublare şi multiplicarea începuturilor, finalurilor şi acţiunilor narate; tematizarea parodică a autorului; tematizarea nu mai puţin parodică, dar mult mai deconcentrantă a cititorului; tratarea pe picior de egalitate a acţiunii şi ficţiunii, a realităţii şi mitului, a adevărului şi minciunii, a originalului şi imitaţiei, ca mijloc de a accentua imprecizia; autoreferenţialitatea şi «metaficţiunea» ca mijloace de dramatizare a inevitabilei învârtiri în cerc; versiunile extreme ale «naratorului îndoielnic», utilizate uneori, paradoxal, pentru a obţine o construcţie riguroasă ş.a.” Exemplul cel mai percutant al acestei continuităţi este dialogismul prozei lui Paul Goma şi „tehnica poliecranului” din „Hronicul Găinarilor” de Aureliu Busuioc. Căderile din aceste înălţimi/adâncimi ale „ionicului” atins de şaizeciştii noştri şi fixat printr-o grilă teoretică naratorologică structurată riguros şi cu precizie nu pot fi decât nişte deviaţii simplificatoare ori, spus mai pe de-a dreptul, maculatură. Textul îşi pierde existenţa de literatură română, devenind simplă însăilare (autohtonă) de cuvinte, veleitarism retardat şi exotic, iar criticul începe a (se) juca cu topoarele şi a îngâna: „ ne mângâiem cu ideea sincronizării, (…) discuţii putem face…”.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>