„Textiada” sau epopeea criticii şi metacriticii lui Alexandru Burlacu

LUDMILA ȘIMANSCHI
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract
The study intends to create a fortified profile of Alexandru Burlacu’s critical texistence mode. The author attempted to expand and positively exploit the conceptual significance of „the textiad” that is put into circulation in the native space by the critic Alexandru Burlacu. The author insists on the originality of this distinctive and recognisable writing in virtue of the temerarious position the critic who rewrites the critical epic of national textual wholeness, on dynamic and dialogic postmodern bases, having a new hybrid, labyrinthine coherence.
Keywords: texistence, textiad, critical sensitivity system, critical self-referentiality, metacritical ironic strategy.

În realizarea studiului dat, care îşi propune să creeze un profil fortificant al modului de texistenţă critică al lui Alexandru Burlacu, ne-am permis să extindem şi să exploatăm restaurator pozitiv semnificaţia conceptuală a „textiadei”, pusă în circulaţie în spaţiul autohton de criticul Alexandu Burlacu în revista Basarabia, anul 1997, nr. 9-10, atunci când examina deconstructiv starea prozei contemporane basarabene şi îşi subîntitula un punct de vedere asupra bicentrismului romanului basarabean: „Din textiada ultimului timp” [1, p. 95]. Încercând să readucem în atenţia „vigilentului cititor” [3, p. 151] formula metacritică a lui Alexandru Burlacu, care a impulsionat reconsiderarea actului critic în sine, vrem să insistăm asupra originalităţii acestei scriituri pregnante şi recognoscibile datorită luărilor de poziţie temerare ale criticului, care rescrie, pe baze dinamice şi dialogice postmoderne, într-o nouă coerenţă labirintică hibridă, eposul critic al totalităţii textuale: Texistenţe, volumele I (2007), II (2008), III ( 2012), Refracţii în clepsidră (2013).

Alexandru Burlacu postulează sistematic în volumele din seria Texistenţe criza literaturii basarabene, dar şi „mizeria criticii noastre” [1, p. 241] şi orientează spre renunţarea la conceptul criticii „oscilând între dogme ca o giruetă sub inflenţa vântului politic” [3, p. 30] într-o nouă lume postmodernă, care şi-a schimbat criterile de producere şi evaluare, îndemnând la reabilitarea şi interpretarea valorică a operelor judecate nedrept, unilateral sau tendenţios, care astăzi „trebuie relecturate şi reinterpretate într-un nou context, într-o nouă lumină” [1, p. 89]. Criticul perfecţionează domeniul criticii, redând demnitate criticii valorizante, încercându-şi puterile în construcţia amplă metacritică şi complexă texistenţial, demonstrând pe deplin disponibilitatea şi măiestria în proba realizării unei trieri a valorilor, uzând de „reţetă fenomenologică”, în unele cazuri (concludentă este autoreferinţa demascatoare de metodă critică plasată între paranteze: „Este greu şi în fond inutil (într-o lectură fenomenologică) de demonstrat dacă epicul desenează o construcţie imaginară sau calchiază experienţa reală…” [2, p. 9] ), de critica „practică” orientată spre obiect, respingând orice fel de gratuitate literară, în favoarea „vindecării” unei literaturi care a suferit traume puternice. Fundamentale pentru demersul critic asumat sunt principiul adecvării limbajului critic la operă în defavoarea închiderii autiste asupra lui însuşi, năzuinţa către un sistem analitic, care contestă vechile prejudecăţi literare, şi „obiectivitatea” indispensabilă conservării „puţinului ce mai rămâne din literatura/maculatura noastră de ieri” [1, p. 82] în faţa disoluţiilor ideologice.

Operele sunt apreciate sub unghi axiologic, descoperind, de multe ori în acelaşi alineat sau chiar aceeaşi frază, punctele forte şi scăderile lor, prin intermediul discernământului solid şi acuităţii critice: „E adevărat, în receptarea unor figuri, Suceveanu idolatrizează în spiritul modei basarabene. Interesante ca intenţie, dar nu şi ca realizare sunt eseurile Nichita Stănescu şi avatarurile poeziei basarabene sau Posteritatea lui George Meniuc, dar şi George Meniuc sau întoarcerea în Itaca. Uneori în lucruri ordinare poetul vede numai minuni banale.” [1, p. 187]. Supralicitarea unui sistem de lectură limitat la relevarea unor experimente supratehnicizate este reprobată într-un joc ironic subversiv: „Identificarea noilor tehnici e instructivă, iar un eşec artistic incontestabil este dat ca o mare achiziţie” [1, p. 239]. De multe ori, criticul cultivă o neîncredere programatică faţă de valorile consacrate, insinuând că modelele trebuie supuse permanent unei probe severe, readucând în actualitate opere intrate în somnul admiraţiei generale: „Nu putem nega stilul elegant, ironicul select, în genere limbajul elevat şi variat, în regim ludic, al lui Busuioc, care fac tot deliciul prozelor şi romanelor sale. Dar toate acestea pentru un roman nu sunt destule. Chiar şi în pofida unor adevăruri sociale, un aer de lejeritate şi superficialitate persistă în textele sale, până şi în transfigurarea realităţii crâncene.” [2, p. 130].

Bătălia riscantă merge în sensul deconstructiv-reconstructiv al postmodernităţii, propunând o deschidere provocatoare şi un program radical de revalorizare a literaturii prin anularea oricărui fel de curtoazie faţă de valorile estetice, cristalizate în critica idolatrizantă: „Deşi originalitatea pe care critica o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea sa se impune mai întâi prin modul de dialogare a poetului cu înaitaşii, cu contemporanii săi.” [2, p. 188].

Scriitura literară este cercetată ca o devenire care îşi găseşte propria sa conştiinţă şi finalitate specifică, fiind determinată de contextul social respectiv şi însumând o anumită ideologie: „Numai raportat la epoca redactării, romanul lui Beşleagă devine mai limpede în structura lui intimă, mai uşor accesibil în explicarea performanţelor tehnice, în (re)ontologizarea discursului narativ şi a imaginii societăţii în derivă.” [1, p. 7]. Critica lui Alexandru Burlacu impune un nivel amplu de explicare şi înlesneşte deseori accederea la regiunea semnificaţiilor textelor literare şi critice, propunând, în cazul reconsiderării, înainte să se ajungă la paradigma inteligibilă a operei, să fie gândită ocurenţa ei istorică într-un fel de autolegitimare credibilă („Chiar unele inerţii şi inepţii, neghiobii iminente îşi găsesc explicaţia în spiritul vremii, care trebuie luat în calcul la o relectură şi o reevaluare”. [1, p.79] Sau „Iată de ce din perspectiva zilei de astăzi multe idei şi atitudini grandomane pot fi concepute doar într-un context istoric.” [1, p. 128), atunci când a fost edificată pe o estetică sau pe o poetică mai mult ori mai puţin explicite, mai mult ori mai puţin inedite pentru „cititorul de astăzi” [2, p. 9]: „Din perspectiva zilei de astăzi multe afirmaţii ale prozatorului trebuie relecturate în contextul jocului cu cenzura vigilentă.” [2, p. 9].

Propriile priviri estimative la mişcarea şi evoluţia literaturii contemporane descoperă stringenţa logică a argumentelor, sinceritatea opiniilor şi consecvenţa în expunerea ideilor. Eliberând spaţiul analitic de prejudecăţi, criticul afirmă tranşant: „Noutatea romanelor (desigur, cu o anumită defazare temporală) e reductibilă , într-o ultimă analiză, la evitarea mai multor clişee, poncifuri ale literaturii oficiale. [1, p. 11] Îndepărtând clar neadevărurile: „Romane veritabile, până la anii ’60, nu am avut în Basarabia. Defectul lor esenţial stă în construcţia, arhitectonica lor.” [1, p. 75], consumă energiile spiritului pentru a combate interpretarea îngustă, făcând analiză doveditoare: „Moartea firească a literaturii moldoveneşti la sfârşitul deceniului al nouălea e un eveniment care rămâne a fi conştientizat.” [1, p. 94] Discursul demolator, cu o frază rapidă, penetrantă convingător, este coerent: „Toate aceste romane, foarte bune în intenţii, sunt, în fond ratate. Peste timp nimeni nu are să-şi amintească de ele, dar şi mai proaste sunt romanele şi prozele pe care nu le-am numit” [1, p. 98], descoperind o agerime a gândului şi un curaj de a spune totul, având oroarea de a fi solemn, în remarci foarte usturătoare: „Ceea ce lipseşte, fundamental, romanelor din Basarabia, cu foarte multe excepţii, e construcţia, iar romanul fără construcţii n-are şanse de existenţă.” [2, p. 131]

Imprevizibile răsturnări de perspectivă sunt conjugate cu modul glumeţ de a discredita pretenţii literare: „Deocamdată însă avem o imagine foarte deformată despre disidenţa noastră, aşa leşinată cum a fost , dar a fost şi despre ea se scrie neiertat de puţin.” [1, p. 67]

Un caz interesant de dialogism intratextual cu efecte subversive descoperim în textualizarea la distanţă a (auto)aprecierilor şi a (auto)defaimărilor procesului de scriere autohton: „Proza noastră are de trecut peste mai multe handicapuri.” [1, p. 98] „În inerţia unor opinii ne mângâiem cu ideea sincronizării. Sincronizările prozei sunt nişte blufuri. 3-4 romane nu fac o literatură.” [1, p. 110] Secvenţa autoreferenţială „3-4 romane nu fac o literatură” circulă în textele critice, este semnul autotextualităţii, regăsit, cu aproape uşoare nuanţări, în ţesătura textanalitică generală, fluid curgând în jurul unui nucleu de semnificaţie: „În a doua jumătate a secolului trecut te-ai mira să găseşti trei-patru romane mai mult sau mai puţin remarcabile, iar trei-patru romane (şi acestea cu multe semiadevăruri) nu fa c o literatură.” [2, p. 129]

Intoleranţa generală faţă de existenţele glorioase, sacralizate este extinsă şi asupra genului istoriei literare, declarat gen de mult finit şi totodată profund învechit, încercările de remodelare a formulei sale în noi contexte literare moderne este desconsiderată prin argumente de felul: „Orice istorie literară şi-a pierdut sensul, mai exact organicitatea, calitatea fundamentală şi cea mai de preţ a Istoriei… lui George Călinescu.” [3, p. 102]

Meditaţia asupra sensurilor istorice ale scriiturii anunţă sistemul de lectură dialogic prin care se cercetează atent detaliile specifice fiecărei opere şi se integrează într-un context spiritual de ansamblu, care permite descoperirea centrului vital al operei. Fiecare text propune o anumită atitudine proprie, o metodă specifică, Alexandru Burlacu nu se apropie de opera literară în funcţie de un anumit sistem critic prestabilit, metodologia sa critică se compune dintr-o suită de elemente ce se pot constitui într-un sistem rezultat din lectura ansamblului Texistenţelor sale. Volumul al II-lea cu subtitlul mitocritic Scara lui Osiris programează un nou sistem de lectură a revizuirii prin intermediul unei imaginaţii profund ordonatoare, criticul devenind un arhitect spiritual al prospecţiei polifonice. Asemeni lui Isis, Alexandru Burlacu adună bucaţile diseminate (operele nesondate corect de critică) care aveau drept nucleu câte o parte din moştenirea literară, refăcând prin alchimia criticii unitatea tradiţiei primordiale emanată de la Centru, elementul coagulant al marii opere naţionale. Operele literare trec pe scara valorilor, urcând din lumea înturnericului, accedând la tărâmul luminilor, deci reînviind prin transfigurarea integrală pentru a asigura simbolic continuitatea. Schema critică suferă o mutare de accent, o deplasare a interesului de la ideologie la originalitatea intertextuală în cazul romanului În preajma revoluţiei de Constantin Stere: „Anume intertextualitatea, în cazul dat, ne pune în evidenţă abundenţa modelelor, adică memoria epică, dar şi maniera scriiturii unui mare artist cu o puternică forţă de creaţie.” [2, p. 20]

Schimbarea perspectivei analitice spre problema influenţei, orientată spre fenomenologia relaţiei intertextuale este făcută evidentă metacritic: „Sondarea modelelor se va efectua nu atât în direcţia relaţiei textului cu realitatea, cât în planul relaţiei textului cu alte texte.” [2, p. 11]

O viziune mai precisă asupra fenomenului literar Leon Donici este asigurată de realizarea unui portret prin prinderea reliefurilor şi pulsaţiilor operei: „o figură deosebită, poate cea mai strălucită prin calitatea estetică a scriiturii, dai şi neordinară prin verticalitatea sa.” [2, p. 31]

Puternic individualizat este romanul lui Vasile Vasilache Povestea cu cocoşul roşu, supus unei analize şi „tentative de clasare discutabilă” („Primul roman postmodernist scris în Basarabia” [2, p. 40]), probându-se însemnele postmodernismului. Coeziunea ideilor nu sparge unitatea demonstraţiei, menită să justifice singularitatea romanului.

În cazul romanului Viaţa şi moartea nefericitului Filimon… de Beşleagă, criticul insistă asupra ineficienţei criticii anterioare, care n-a elucidat latenţele şi nebănuitele înţelesuri ale operei, şi încearcă să facă tangibil haosul existenţial ficţionalizat „cititorului, mai mult sau mai puţin avizat, care, deocamdată, întârzie în lecturi comode.” [2, p. 49] Criticul nu este înspăimântat de abisurile operei şi nici de reputaţia autorului, judecăţile clare memorabile ne dau siguranţa că subiectele mari şi mici i se supun cu egală docilitate. Diagrama critică se învârte în jurul atitudinii şi stilului, cu preocuparea de a merge la esenţa fenomenului fără nicio ezitare de alt ordin. Spiritul critic se fixează în interiorul creaţiei şi apoi se mişcă pe raze întinse de probleme în jurul unei noţiuni-cheie cu intenţia de aprinde nota unică originală: „Noutatea esenţială a poeticii romanului stă în bogăţia relaţiilor dialogale, în explorarea abilă a cuvântului bivoc, a jocului de alterităţi, a ciocnirilor punctelor de vedere, a construcţiilor hibride, a plurilingvismului, toate – luate în ansamblu – constituind o polifonie rar întâlnită în romanul românesc.” [2, p. 96]

În analiza romanului total [2, p. 136] Hronicul găinarilor de Aureliu Busuioc, criticul renunţă la biruinţe dialectice uşoare pe chestiuni secundare şi merge direct spre ideea creatoare: „Inedită e şi structura lui neordinară, cu o încărcătură de mesaj exprimată în stiluri diferenţiate, realizând, într-un fel, relatări simultane, pe potriva timpurilor noastre.” [2, p. 131] În jurul ideii centrale apare o reţea de imagini explicatoare şi apreciative, dar fantezia critică se pliază şi revine la punctul de la care a pornit, durata navetei marchează ritmul şi simetria textului critic.

În reconsiderarea axiologică a lui Vlad Ioviţă, Paul Goma, Magda Isanos, demersul critic concentrează timbrul particular şi dimensiunile uneori vaste ale spiritului creator, repertoriul criticului cuprinde formula plurilingvismului şi a construcţiei hibride, limbajul inedit şi materialul (tematica). După ce acest cerc de probleme a fost epuizat, analiza evadează în alte direcţii: definirea naturii originale, rar întâlnite în literatura basarabeană. „Noutatea stă mai cu seamă în modul a vorbi simplu despre sine şi despre lume.” [2, p. 170]

Alexandru Burlacu pune un mare semn de întrebare în faţa talentului druţian: „În acest context şi întrebarea: ce rămâne actual şi durabil din scrisul lui Druţă?” [2, p. 157] Stilul ironic vehement îi ajută să demonteze cu abilitate, arătând impostura: „Scrisul lui Druţă e ştirbit rău de adevăr, a pierdut , enorm de mult, din strălucirea de altă dată.” [2, p. 158]. Strategia critică e evidentă: se atacă rapid pe faţă cu toate armele, fără menajamente, având plăcerea să „dezumfle” marele talent: „În momentele ei esenţiale, proza şi dramaturgia scriitorului e atât de anacronică, încât te-ai mira să-l mai considere cineva un gigant pe picioare de lut.” [2, p. 159] Articolul polemic coboară sau urcă până la stridenţă vocea, cu o excesivă severitate, lovind necruţător: „Dar aşa cum este, el exprimă într-un mod esenţializat lumpenizarea şi degradarea fizionomiei noastre naţionale.” [2, p. 160]

Aceeaşi atitudine combativă a vanităţii grosolane şi revendicative e dusă până la plenitudinea sarcasmului în studiul Haralambie Corbu, la timona datoriei în Texistenţe. Umbra lui Ulysse: „Onoratul academician, mă gândeam, şi-a schimbat instrumentele, vine cu o deschidere, cu o orientare inedită, cu un program de reinterpretare, pe potriva timpului, fără desfigurările de odinioară la care a contribuit masiv în virtutea înaltelor funcţii pe care le-a deţinut timp de aproape cincizeci de ani” [3, p. 146], concluzionându-se: „Doar o înţelegere dogmatică şi puţin stranie a actualităţii lui C. Stere” [3, p. 147], „o lungă inepţie despre Constantin Stere.” [3, p. 150-151] Alexandru Burlacu loveşte intransigent („ca să nu fiu veninos”) când vanitatea fruntaşului realismului socialist devine grosolană şi revendicativă. Figurează în studiu ideea mediocrităţii savante, a vidului solemn al omului fără operă, recompensat pentru aceasta prin promovarea lui în sferele academice, demascat de „hipervigilenţa” critică. Indignarea ia forma sarcasmului superior, vizând individul, dar şi stilul insuportabil: „Şi domnul academic/ian, cu siguranţă, trebuie să-şi schimbe calculatorul, pentru că acesta admite/comite prea mute erori. (La o vârstă venerabilă, mentalitatea să ţi-o schimbi e mult prea dificil.” [3, p. 152]

Stilul antiseptic este exersat şi în denunţarea la rece a anomaliilor critice ale Anei Bantoş, citatele ce urmează sunt elocvente pentru avalanşa distructivă: „logică întortocheată, neordonată” [3, p. 132], „fenomenul este abordat de mai multe ori cu concepte confuze şi inadecvate” [3, p. 133], „un sentiment al unei superficialităţi a scriiturii te copleşeşte de la un portret la altul.” [3, p. 134], „afirmaţii abracadabrante” [3, p. 139].

Criticul îşi problematizează sistematic observaţiile, fuge de facilităţi impresioniste, simţind nevoia imperioasă de structurare, dar uneori nu exclude necesitatea reacţiei spontane în faţa operei literare, detectată atât în Texistenţe. Vol 1: „Ni se întâmplă să citim o carte şi să descoperim într-un moment că ne-a luat sorbul cotidianului şi ne poartă într-un spaţiu labirintic şi imaginar” [1, p. 204], cât şi în Texistenţe. Vol 3: „Recunosc că lectura acestei cărţi mi-a produs mai mute satisfacţii, dar mi-a stârnit, din păcate, şi mai multe tristeţi şi regrete când mă gândesc nu numai la evenimentele şi cărţile care m-au marcat, dar şi la propriile mele ambiţii, neputinţe, experienţe şi speranţe.” [3, p. 87] Reacţiile sale se pun totuşi în subordinea unui principiu de ordin estetic, al relevării factorului reprezentativ şi scoaterii în lumină a simetriilor nevăzute ale operei, care condiţionează originalitatea de existenţa textuală.

Un sistem de lectură presupune în afara criteriilor estetice generale şi o serie de elemente care determină judecata de gust, sistemul unei sensibilităţi critice prin care opţiunile intime, gustul criticului se exprimă. Vom încerca să sintetizăm semnele la care reacţionează criticul Alexandru Burlacu. Gustul este satisfăcut când textul epic oferă garanţii de complexitate tehnică şi ontologică: „mai variată, mai nuanţată şi mai profundă.” [2, p. 129] Este greu de stabilit o ierarhie a semnelor privilegiate, proza este apreciată pentru tehnica simultaneităţii, bogăţia dialogismului care ajută la salvare de provincialism, structura dialogică, plurilingvismul polifoniei, „dialogism intens în interiorul cuvintelor, a citatelor în citate şi alte structuri dialogice” [2, p. 155]: „Ca orice proză de calitate, construcţiile hibride, cuvintele bivoce, atât de frecvente în discursul narativ sporesc încărcătura relatării dialogice.” [2, p. 153] Plurilingvismul este marca unui roman autentic. Originalitatea în proză înseamnă bogăţia relaţiilor dialogale, „explorarea abilă a cuvântului bivoc, a jocului de alterităţi, a ciocnirilor punctelor de vedere, a construcţiilor hibride, a plurilingvismului.” [2, p. 96] Sunt respinse textele care manifestă „procesul de hibridare a romanului, în cazul dat e un rezultat al întârzierii genului în evoluţia sa în spaţiul basarabean.” [1, p. 45]

Mai greu atârnă în balanţa critică criteriul originalităţii în poezie. Textul liric este preţuit pentru structură lirică polifonică, „schimbarea contrapunctică a vocilor” [2, p. 199], limbaj extraordinar de concentrat, transfigurarea unei lumi complexe, dar rămâne a fi dezamăgitor nivelul de receptare actual: „Păcat că această densă, această mare poezie vine prea încet, din viitor, către noi ori, mai exact spus, păcat că noi venim prea încet azi către ea.” [2, p. 229]

În cazul criticii, Alexandru Burlacu este împăcat când descoperă echilibrul metodologic modern şi profunzimea analizei, documentarea serioasă, faptul de a „nu cade în leşin la exprimarea unor atitudini pur admirative, cu care ne plictisesc scriitorii eseişti” [1, p. 184], exactitatea observaţiilor şi a diagnosticului critic, luciditatea la interpretarea literaturii, dar respinge gravitatea calificărilor în „spiritul şi stilul academicienilor de ieri” [1, p. 68], maniera grandilocventă: „gradaţie ascendentă de definiţii metaforice care sfârşeşte într-un elogiu buf şi grotesc ca această mostră” [1, p. 186], pierderea gustului pentru „colaţionarea teoriei cu practica artistică.” [1, p. 176] Nu e acceptată critica autopromovantă de generaţie: „Este un fel de critică la noi care priveşte lumea de pe bisericuţa ei. Cu atât mai normal e pentru un poet să tragă jăratic la turta postmodernistă” [1, p. 213] sau cea conservatoare anacronică: „Splendoarea, dar mai ales mizeria criticii noastre, se află într-un cerc vicios de teme şi probleme depăşite, de figuri, figurine, figuranţi care mai pot interesa doar anacronicele istorii literare.” [1, p. 241] E limpede că lui Alexandru Burlacu nu-i plac excesele, lipsa adâncimii şi amplitudinii, nu acceptă idiosincraziile, exagerarea importanţei unor opere „în maculatura realismului socialist” [3, p. 143]

Alexandru Burlacu nu vrea să facă abstracţie în critică de el însuşi şi impune un nou tip de angajare repersonalizată a criticului, alegând strategiile autoreferinţei constitutive a textului ca expresie a policentrismului discursiv. Autoreflexivitatea apare în întreg discursul critic, devenind complexă şi cuprinzând toate aspectele şi nivelurile metadiegetice. Exegetul tatonează raportul său cu textul, introducând distanţa critică faţă de propriile strategii: „Recunosc. Dacă am citit o critică dură al vreunui scriitor, totdeauna am avut presentimentul revelării întârziate, a descoperii unei capodopere marginalizate sau, cel puţin, a unui text care nu se integra în ideologia şi propaganda sistemului totalitar.” [1, p. 69] În întreaga textiadă descoperim o dinamică productivă a eului critic de la vocea metatextuală impersonal-canonică („aducem aceste explicaţii” [2, p. 190]); „Să recunoaştem, uşor asincron cu canonul postmodernist dominant…” [1, p. 9]) la autoreferinţa egologică ca necesitate vitală, care poate atinge şi nivelul (auto)biografic: „Eu unul, spre exemplu, eram curios să aflu ce spune Druţă despre profesorul nostru Ion Ciocanu, care a fost expulzat din învăţământul superior doar pentru o nevinovată recenzie publicată într-o fiţuică universitară…” [3, p. 8] Autoreferenţialitatea nu trebuie înţeleasă ca o poză discursivă, dar ca o stare a fiinţei organice. De multe ori în textul critic Alexandru Burlaci vine cu explicaţii de rigoare pentru a stimula înţelegerea adecvată a unui material poetic complex, preîntâmpinând judecarea eronată: „Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei.” [2, p. 190] sau dezvăluie sistemul de lectură aplicat: „Pentru a înţelege mai bine, mai nuanţat cosmogonia acestei poezii a imaginarului, trebuie să reluăm de la început călătoria iniţiatică, altfel poţi cădea în ridicol, căci fiece poem trebuie lecturat şi înţeles nu numai în contextul unui ciclu, dar şi în contextul volumului sau, uneori, în contextul întregii sale creaţii, alteori, în contextul poeziei basarabene.” [2, p. 206] Schema de lectură este divulgată uneori şi indirect, în paranteză, în diegeza critică.

Virulenţa combaterii unor atitudini de angajare politică compromiţătoare descoperă verticalitatea morală a criticului în studiul Druţă şi căruţa naţiunii: „Nu avem nimic de împărţit cu Druţă, dar nu putem împărţi «adevărul adevărat», nici să împărtăşim viziunea lui cu iz de profund răsăritean…” [3, p. 18] Autosubminarea propriilor elanuri abuzive intră în jocul simulării unei revizuiri estetice serioase, dar care, de fapt, are forma persiflantă şi intensitatea sporit denunţătoare a subiectului ironizat: „Prin această mult prea întinsă spovedanie am vrea să reconstituim scene din mizeria unui destin de scriitor, aprig apărător al moldovenismului…” [3, p. 16]

Criticul îşi asumă mai multe perspective de evaluare a propriei creaţii, îşi denunţă frecvent divagaţiile, autocenzurându-se când simte că discursul devine prea extensiv în cazul detaliilor nesemnificative: „Această mult prea întinsă spicuire din dosarul receptării şi explicării unui roman ar trebui înţeleasă ca o încercare de a ilustra nu numai geneza unei opere, dar şi anevoioasa cale de cunoaştere a sinelui scriitorului, cu intuiţii extraordinar de revelatorii chiar şi din perspectiva zilei de azi.” [1, p. 21]
Exemple interesante de autotextualizare critică întâlnim în retrovizarea etapelor anterioare, conferindu-i autoreferinţei la propriile texte (intratextualităţii critice) miza adâncirii problemelor estetice: „La analiza romanului Zbor frânt am încercat să surprind câteva linii de organizare, câteva centre narative în jurul cărora se ordonează şi se coagulează semnificaţii nebănuite…” [2, p. 47], a nuanţării unor criterii exegetice, opţiuni ale judecăţii de valoare: „Se asimilează o tehnică nouă, care presupune şi o ontologie bună. Am încercat să demonstrez aceasta în articolul Tehnica narativă în «Povestea…» lui Vasile Vasilache (Contrafort, 1997, nr 8)” [1, p. 99] sau subordonării anumitor finalităţi subversive: „Druţă ar putea fi găsit în proza scurtă. Am spus aceasta şi nu mai ştiu cui aparţine afirmaţia.” [1, p. 241]

Un caz interesant de reprobare a propriei nesăbuinţe este deconspirat în procesul argumentării morţii genului istoriei literare în postmodernitate: „Fenomenul morţii genului istorie literară (chiar şi autorul acestor rânduri, în inerţia unei mode, a încercat şi el o istorie a literaturii române din Basarabia, anii ’20- ’30)…” [3, p. 101]. Criticul comunică sincer regretul erorii de a-şi consuma energiile într-un proiect compormiţător, autocondamnându-se: „Ultima tentativă a sucombat la al treilea volum, partea întâi (la care, din păcate, a rătăcit şi ostenit în zădar şi subsemnatul), Istoria literaturii moldoveneşti promovând cu servilitate concepţia oficială a realismului de comandă.” [3, p. 102]

Referinţe bibliografice:
1. Alexandru Burlacu, Texistenţe. Vol. I. Drama zborului frânt, Editura Elan Polograf, 2007.
2. Alexandru Burlacu, Texistenţe. Vol. II. Scara lui Osiris, Chişinău, S. n, 2008.
3. Alexandru Burlacu, Texistenţe. Vol. III. Umbra lui Ulysse, Chişinău, Profesional Service, 2012.
4. Alexandru Burlacu, Refracţii în clepsidră, Iaşi, TipoMoldova, 2013.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>