Traducerile în română ale literaturii canadiene şi pragurile lor interpretative*

The study highlights the particular ability of Canadian culture to accomplish by assimilation an identitary and social hermeneutics as well as the means by which this is proliferated through translations. The author offers a division into periods of translations from Canadian literature into Romanian language, paying special attention to paratexts and especially to the specific political and cultural contexts. The research emphasizes the books written by Canadian theorists – translated quite early into Romanian – given their potential to reconfigure the image of the past and particularly that of contemporaneity. It is proved that each translation is motivated and influenced by the momentary conformation of the host culture.

Keywords: literature, translation, hermeneutics, context, paratext.

Unul din cei mai importanţi teoreticieni francezi ai mizelor şi provocărilor implicate de actul traducerii şi, în acelaşi timp, unul din cei mai experimentaţi traducători în franceză: Henri Meschonnic, în tentativa sa de a schiţa o poetică a traducerii (Poétique du traduire, 1999) afirmă că: „Doar Europa este un continent al traducerii, în sensul că marile texte sunt traduceri şi există doar ca traduceri (dacă ne gândim numai la textele sacre). Europa, spre diferenţă de alte culturi centrate asupra lor însele, este de origine pluriculturală, original, constant traducătoare.” [1, p.33-34]

Ce s-ar putea spune atunci despre Canada, care în franceză sau în engleză, transplantează sau traduce Europa însăşi şi nu doar Europa? Poate cultura canadiană nu e traducatoare, ci traductieră, aşa cum sugerează titlul unei reviste pariziene conduse de Jacques Rancourt, un poet cu origini în Quebec. Ar fi vorba aici de diferenţa dintre agent şi conţinător, între ceea ce face calitatea unei culturi şi substanţa alteia. Din acest punct de vedere, configuraţia particulară a culturii canadiene pare a fi efectul dispoziţiei traducătoare a culturilor care îi hrănesc rădăcinile şi ea se oferă ca spaţiu de găzduire pentru traduceri şi transferuri culturale din şi în toate sensurile. Beneficiind de avantajul bilingvismului, de ancorarea oficială în limbi care frizează ori au frizat universalitatea, cultura canadiană, în ansamblul ei, redă sens cuvântului grec – în fapt, sigurul care desemna actul traducerii : hermeneuin = a interpreta. Acolo, imigranţii sunt cei care activează vechiul lexic roman (despre care vorbeşte acelaşi Meschonnic): vertere, convertere, transvertere, imitare, reddere, translatare. Ei sunt cei care trebuie să adopte engleza sau franceza Canadei, să se facă traduşi pentru a se face înţeleşi. Iar cultura canadiană e conţinătoarea şi interpreta tuturor acestor linii de creştere şi de fugă.

În ce fel se poate propaga acest conţinut de hermeneutică socială şi identitară, via actul clasic de traducere în alte limbi, în alte culturi, cu care această lume îndepărtată comunică indirect şi în procente variabile prin imigranţi şi idealurile lor asimilate de-a lungul timpului? Chestionarea despre raportul, sub aspectul traducerilor, între literatura canadiană şi literaturile central-europene e cu adevărat interesant căci, în ciuda unor mari diferenţe, cele două spaţii literare împart, cel puţin în primele două treimi ale secolului XX, statutul de literaturi puţin sau prost cunoscute. „Capitalul literar şi lingvistic relativ slab” (absenţa tradiţiilor solide şi relativa tinereţe) împiedecă, în perspectiva Ioanei Popa, difuziunea internaţională prin traducere a unor literaturi precum poloneză, cehă, ungară sau română [2, p.43]. Cu excepţia capitalului său lingvistic, această lipsă de atuuri caracterizează şi literatura canadiană. Slaba ei cunoaştere în ţările central-europene (şi nu numai) este dublată uneori de o confuzie datorată asimilării sale la literatura americană, franceză sau engleză. În schimb, într-o contemporaneitate globalizantă, literatura Canadei are un avantaj extraordinar pentru difuziunea internaţională: fenomenul literaturii migrante care, e adevărat, pulverizează imaginea de ansamblu, multiplică, în contrapartidă, centrii de interes pentru traducători şi edituri din lumea întreagă. Chiar şi aşa, persistă o anumită confuzie în ceea ce priveşte aparteneţa unor autori la literatura canadiană (a se vedea cazurile unor Malcolm Lowry, Josef Skvoreky, Saul Below …)

Pentru a capitaliza valorile identitare şi pentru a asigura încadrarea canadiană a tematicii migrante ar trebui acordată atenţie tuturor detaliilor paratextuale. Paratextele – aşa cum le defineşte Gerard Genette în cunoscutul studiu dedicat Pragurilor interpretative –, adică acele texte care însoţesc în chip de călăuze operele, sunt cele care constituie locurile de unde ţâşnesc notele specifice ale unei identităţi culturale, dar tot ele sunt cele care fac vizibile raţiunile sociale, politice, estetice ale unei traduceri şi ale publicării ei. Căci traducerea nu e niciodată un act gratuit sau izolat. Ea este întotdeauna într-o relaţie strânsă cu contextul cultural care o cere şi o face posibilă. Dacă scrisul unei cărţi poate fi rezultatul unei necesităţi sau al unei vocaţii strict individuale, traducerea sa are întotdeauna motivaţii externe. Această a doua viaţă a unei opere nu e posibilă decât la un moment dat. Paratextele (prefeţele, postfeţele, eseurile critice, notele explicative, interviurile cu autorii etc) au deci o dimensiune istorică şi documentară, ele dau seamă despre starea culturală a unei societăţi şi despre nevoile ei de confruntare prin traducere cu alte perspective. De asemenea, ele reprezintă spaţii critice în care intervin serviciile culturale de vămuire, acele locuri unde sunt stabilite punctele de plecare ale unui text, posibilele lui puncte de sosire precum şi cele de tranzit. Fiecare mesaj contextualizant sau interpretativ care escortează o traducere este un terminal semantic, un spaţiu de schimb de unde mesajul poate urma traiecte şi destine multiple.
Primele traduceri în română din autori canadieni n-au beneficiat de asemenea acte de diplomaţie culturală. Genul pionier, cel care deschide drumul literaturii canadiene către cititori români este literatura pentru copii. Este vorba deci de un mesaj care n-are nevoie de un ambalaj critic, nici de referinţe pentru a fi decriptat. Între 1923 şi 1956 patru volume de povestiri cu animale semnate de Ernest Thompson Seton au fost publicate în România. Apoi, cele două romane ale lui Mazo de la Roche pătrunse în câmpul publicaţiilor în română, în 1936 (Moştenirea lui Finch), respectiv în 1946 (Străinul din Jalna), mărturisesc despre libertatea de alegere a editorilor privaţi români (Remus Cioflec, în acest caz) care puteau să-şi îndrepte interesul înspre cărţi cu succes internaţional, şi să parieze astfel pe un oarecare profit economic. Situaţia se va schimba radical în 1947, odată cu angajarea comunistă a ţării. Volumul care completează setul de cărţi canadiene publicate în România până în 1960, Medic pe trei continente (The Scalpel, the Sword: The Story of Doctor Norman Bethune), se înscrie deja într-o logică editorială supusă politicului căci autorul, Ted Allan, – fost ziarist în serviciul partidului comunist canadian, combatant contra fascismului în timpul războiului din Spania – aţâţă interesul propagandei. Un interes similar este arătat faţă de scrierile umoristice ale lui Stephan Leacock. Activitatea lui literară şi vreo zece pagini traduse în română sunt prezentate pentru prima dată, în 1961, în revista Secolul 20, un întreg volum fiind apoi publicat în 1965. Importanţa, ba chiar necesitatea, traducerii din Stephan Leacock este argumentată prin: „o critică nimicitoare a sistemului electoral din SUA […] a parlamentarismului englez […] a propagandei războinice şi antisovietice.” şi, mai mult,: „La Moscova a fost editată sub titlul Studiul perfectului îndrăgostit, o culegere voluminoasă (350 de pagini) din scrierile lui Leacock, iar în prefaţa bogată a culegerii se recomandă larga răspândire a operei sale.” [3, p.161] Stephan Leacock este primul autor canadian prezentat în revista bucureşteană, dar până în 1989, douăsprezece alte subiecte referitoare la literatura canadiană sunt găzduite aici [4]. Secolul 20, cea mai importantă revistă de literatură universală din România, în peste (1957-1989) de apariţie lunară într-un context de control permanent, a fost un avanpost al receptării şi al traducerii autorilor din lumea întreagă. Paginile ei au servit adesea drept anticameră a traducerilor oficiale şi se întâmpla adesea ca fragmente traduse şi publicate în revistă să fie urmate de traduceri integrale ale unei opere graţiei pledoariei care fusese desfăşurată în revistă.

Printre subiectele canadiene ale revistei se remarcă un articol despre Northrop Frye precum şi o atenţie excepţională acordată lui Marshall McLuhan. În 1964, numărul 11 al revistei conţine un articol despre Anatomia critică a lui Northrop Frye, semnat de Toma Pavel. Chiar dacă prezentarea este polemică, făcând faţă la proba impusă de slalom printre avantajele criticii marxiste, ideile principale ale operei lui Frye sunt introduse într-un context literar românesc extrem de sărac şi astfel au putut contribui la ieşirea din perioada sufocantă a realismului socialist. După acest episod introductiv, traducerea volumului Anatomia criticii va fi publicată de abia în 1972, dar cu mult înaintea altor ţări central ori est europene (Ungaria, Cehoslovacia, Yugoslavia etc), în Croaţia şi Bulgaria va fi tradusă înainte de 1989, în 1979, respectiv 1987, celelalte ţări recuperând acest studiu fundamental pentru teoria literară după căderea comunismului.

De altfel, Europa occidentală înregistrează şi ea o anumită întârziere în asimilarea operei lui Northrop Frye şi e surprinzător să constaţi că discursul original al teoreticianului canadian a suscitat peste tot în Europa, de Vest sau de Est, multiple luări de poziţie care depăşesc semnificaţiile strict literare ale cărţilor sale. În Franţa, de exemplu, sistemul teoretic al lui Nortrhop Frye n-a fost analizat cu ocazia publicării în franceză a Anatomiei criticii (1969), ci în prefaţa care acompaniază traducerea Marelui Code. Biblia şi literatura (1984). Prefaţa e scrisă de Tzvetan Todorov şi reprezintă o bună ocazie pentru a pleda pro-domo pentru structuralismul francez. Discursul lui e un act de recuperare şi de recunoaştere a afinităţii care există între cercetările lui Frye şi cele ale teoreticienilor francezi. Todorov insistă însă asupra faptului că cele proiecte s-au derulat în paralel căci: „francezii cunoşteau scrierile formaliştilor ruşi, dar nu şi pe acelea ale lui Frye.” [5, p.8]* Din cauza antecedenţei teoriei lui Frye, Todorov insistă pe liniile de demarcaţie: teoreticianul canadian acordă atenţie mai ales substanţelor, pe când structuraliştii francezi pun accentul pe forme, Frye scrie o enciclopedie, ei, un dicţionar, el e pancronic, ei acronici. La sfârşitul studiului său, Todorov introduce o idee care depăşeşte cadrele interesului literar sau ale teoriei literare. În acel moment, vocea istoriei se face foarte bine auzită. Punctul de sprijin al meditaţiei sale este discursul mitologiei analizat de Frye în care, în interpretarea structuralistului francez : „dorinţele sunt luate voluntar drept realitate. Această atitudine ţinută ca primitivă se menţine bineînţeles până în zilele noastre şi a putut lua de-a lungul istoriei forma marilor sisteme ideologice care supun libertatea cunoaşterii angajării convingerilor.” [5, p.15-16] Concluzia lui Todorov nu poate fi inocentă din punct de vedere politic, ea evocă de o manieră transparentă situaţia ţării sale de origine, Bulgaria, şi a întregului bloc comunist: „nu e o întâmplare că artele sunt reprimate în societăţile care trăiesc sub regula unui angajament unic, precum în societăţile totalitare” [5, p.18].

Se poate observa cum traducerea face rizom cu elementele definitorii ale culturii care o găzduieşte şi astfel ea devine vehiculul ideilor literare şi politice. Criticul are libertatea şi dreptul de a-şi orienta discursul căci el lucrează prin selecţie. Traducătorul în schimb, ar trebui să fie complet fidel textului care face obiectul atenţiei sale. Preţul plătit pentru apariţia traducerii Anatomiei criticii în română în 1972 este mutilarea traducerii. Prefaţa scrisă de Vera Călin este empatică şi pentru a scăpa de orice contextualizare sau comparaţie cu metodele recomandate de ideologii români ai momentului, autoarea adoptă spiritul criticii arhetipale şi limbajul poeziei. În schimb, traducerea este sacrificată. De fiecare dată când numele lui Marx, conceptul de marxism sau vreo referinţă critică la Uniunea Sovietică apar în textul original, traducătorii români (sau mai degrabă cenzorii lor) sar peste pasaj fără să mărturisească în niciun fel acest hiatus impus în cursul normal al textului sursă. La citirea în română nimeni n-ar fi bănuit că originalul conţinea şi această frază: „It would be easy to compile a long list of such determinisms in criticism, all of them, whether Marxist, Thomist, liberal-humanist, neo-Classical, Freudian, Jungian, or existentialist, substituting a critical attitude for criticism, all proposing, not to find a conceptual framework for criticism within literature, but to attach criticism to one of a miscellany of frameworks outside it.”  [6, p.6] Actul de plivire ideologică dictat de cenzură – căci nu ne putem imagina că aceste omisiuni au fost decise de traducători respectabili precum Domnica Sterian sau Mihai Spăriosu – se produce chiar şi atunci când ironia lui Frye nu se asociază cu o respingere directă a marxismului. Pasajul următor lipseşte din textul în română: „Soviet Russia is very proud of its production of tractors, but it will be some time before the tractor replaces the sickle on the Soviet flag” [6, p.108]. Eliminarea unor secvenţe este forma extremă de control ideologic, dar se pot observa şi numeroase alte paragrafe în care traducătorul desfăşoară veritabile strategii de obnubilare şi de ambiguizare a mesajului original. Când Northrop Frye condamnă metoda levierului lui Archimede, adică faptul că unii gândesc că „de îndată ce ne vom propti destul de zdravăn picioarele în terenul unor concepţii creştine sau liberale, sau marxiste, vom fi în stare să săltăm întreaga critică cu ajutorul unei pârghii dialectice” („the notion that if we plant our feet solidly enough in Christian or democratic or Marxist values we shall be able to lift the whole of criticism at once with a dialectic crowbar.”) [6, p.12] Textul românesc relativizează referinţele şi şterge urmele criticii antimarxiste a lui Frye, devenind o laxă şi căldicea observaţie despre „iluzia că, de îndată ce ne vom propti destul de zdravăn picioarele în terenul anumitor valori, vom fi în stare să săltăm întreaga critică cu ajutorul unei pârghii dialectice” [7, p.14].

Vina e mereu a altora, a lui Platon, de exemplu. Textul lui Frye denunţă atât exigenţa marxismului, cât şi a Republicii lui Platon că artistul să nu se îndepărteze de ceea ce e realizabil. Dar, varianta în română, doar Platon păcătuieşte prin întinderea de capcane totalitare. Frye susţine că: „For religion is also a social institution, and so far as it is one, it imposes limitations on the arts just as a Marxist or Platonic state would do.” Odată găsită soluţia de a evita sâmburele de conflict ideologic, traducătorul o aplică în toate situaţiile similare. Pentru religia ateistă care era comunismul, atacul la veritabila religie era prea preţios pentru a fi abandonat, aşa că aserţiunea devine: „religia … poate impune anumite îngrădiri artei în acelaşi fel în care ar face-o un stat de tip platonic.”[7, p.162] În acest caz, paradoxul lui Jorje Luis Borges, „originalul nu e fidel traducerii sale”, devine o tristă realitate, iar această infidelitate face vizibile trădările, precum şi mistificările operelor prin omisiune.

Transferul de idei ale celuilalt teoretician canadian celebru, Marshall McLuhan, cunoaşte şi el alterări cu program. Tot revista Secolul 20 asigură oficiile de introducere a acestor idei în mediul intelectual românesc. Numărul 6 din 1970 are o alură occidentală: sunt reproduse ilustraţiile originale la lucrarea The Medium is the Massage, ele însoţind douăzeci de pagini din Galaxia Gutenberg. Este oferită o selecţie de opinii critice extrase din ziare şi reviste nord-americane, apoi într-un amplu eseu, compozitorul Anatol Vieru explică influenţa gândirii lui Marshall McLuhan asupra creaţiei lui şi surpriza majoră consistă într-un interviu cu profesorul canadian realizat la Toronto de către Catinca Ralea. Intrarea ideilor lui McLuhan în spaţiul cultural românesc are loc deci, sub cele mai bune auspicii. Însă publicarea în volum a traducerii Galaxiei Gutenberg va întârzia. Ea va fi realizată în 1975, şi de data aceasta devansând alte ţări central-est-europene unde – cu excepţia fostei Yugoslavii – scrierile lui McLuhan vor pătrunde pe cale editorială abia după 1989. De data aceasta precauţiile ideologice sunt concentrate în prefaţa semnată de Victor Ernest Masek, absolvent al unei facultăţi de filosofie, autor al unei teze asupra esteticii informaţionale, adică o persoană avizată, racordată la spiritul modern. El subliniază conceperea excepţională a cărţii, originalitatea ei şi profitul major pe care-l poate furniza oricărui cititor. Parcursul editorial al lui McLuhan este prezentat în detaliu, la fel şi formaţia lui: inginerul care predă literatură engleză. Prefaţatorul îl plasează pe autor printre criticii culturii şi, lucru esenţial, mai ales printre criticii civilizaţiei occidentale. Date fiind complexitatea şi caracterul inedit al scrisului şi al gândirii lui McLuhan, Victor Ernst Masek resimte nevoia de a face ordine în material şi de a oferi cititorului român o orientare, un fir care să reunească ideile cărţii. Şi o face eficient şi onest. Dar pentru a legitima necesitatea acestei traduceri în România, pentru a pune în evidenţă valoarea de utilitate a acestei cărţi în epoca de aur a lui Nicolae Ceauşescu, eseistul acţionează ca un procuror punând în balanţă pericolele şi beneficiile unei asemenea lecturi. Iată probele lui pro şi contra: influenţa formativă a mijloacelor de transmisie asupra subiectului receptor nu e valabilă în contextul culturii socialiste, McLuhan nu ezită să amendeze de o manieră critică aspectele iraţionale ale cărţii Sacrul şi profanul de Mircea Eliade, încrederea lui McLuhan în realizările universului tehnico-ştiinţific, văzute ca forţe motrice ale evoluţiei istorice e o utopie, căci veritabilele forţe sunt cele economice şi sociale. Din acest punct de vedere „McLuhan ratează” în opinia prefaţatorului „consecinţele ultime ale ideilor şi descoperirilor lui” [8, p.22]. Recomanadarea finală a eseistului procuror este pozitivă: integrate într-un context materialist-dialectic, ideile lui McLuhan de dovedesc „stimulante pentru o gândire marxistă creatoare, deschisă la dialog şi la dezbateri” [8, p.22].

Relativizările forţei de impact intelectual a unui text, prelucrările discursive ale materialului original în vederea integrării lui într-un sistem ideologic, recurgerea la edituri specializate (Galaxia Gutenberg a fost publicată la Editura Politică) explică poate apariţia acestor traduceri în România deceniulul al VII-lea. La această explicaţie s-ar mai putea adăuga o ipoteză: e posibil ca întâlnirea lui Nicolae Ceauşescu de la Bucureşti, din 1968, cu Tim Burke, secretarul general al Partidului comunist canadian, să fi contribuit la deschiderea unui culoar propice traducerilor din literatura canadiană. Nu pentru că partidul comunist canadian ar fi avut anvergură, ci pentru că exista o înverşunare a legitimării regimului în Occident.

Dar cum poate fi explicată această reticenţă şi extrema prudenţă (în România, precum şi în celelalte ţări) faţă de discursul de idei? Potenţialul subversiv al textelor teoretice este superior celui al textelor de ficţiune pentru că propune maniere diferite de a înţelege şi de a înfăţişa lumea sau societatea, pentru că originalitatea lor şi libertatea lor de a reconfigura imaginea trecutului şi a contemporaneităţii tulbură structurile fixe ale codului unic al societăţii comuniste sau ale marelui cod totalitar, pentru că ele fac breşe în zidul care ţinea gândirea captivă pentru a folosi celebra formulă a lui Czesław Miłosz. De aceea, apariţiile lor erau percepute în lumea intelectuală ca adevărate evenimente. Această aură de excepţionalitate se va efasa după căderea comunismului când sursele de informare se vor multiplica.

Se poate observa uşor o diferenţă de factură discursivă între paratextele de dinainte de 1989 şi acelea de după căderea comunismului. Textele introductive ale anilor 60-70 se caracterizează prin efortul de a stabili conexiuni cu restul operei autorului prezentat, prin punerea în valoare a reperelor conceptuale şi a celor bibliografice. Cum s-a văzut deja, sunt prefeţe care se refugiază în erudiţie şi, pe de altă parte, sunt prefeţe care, achitându-se de misiunea lor de primire a cărţii în cultura română, îşi plătesc şi tributul către propaganda totalitară. Criticii din această ultimă categorie însoţesc textele străine şi îşi împlinesc în acelaşi timp datoria lor de tovarăşi de drum pentru regim. După 1989, cei desemnaţi de către edituri pentru a fi interpreţii cărţilor teoretice au ales modalităţile cele mai variate de călăuzire a cititorilor : un tabel cronologic şi didactic clasic precedă Marele cod. Biblia şi literatura a lui Nortrop Frye [9, p.5-11], o analiză detaliată a conceptelor filosofice prefaţează traducerea volumului Etica autenticităţii a lui Charles Taylor [10, p.85-97]. Dan Popescu, traducătorul cărţii Poetica postmodernismului, semnează o postfaţă unde subliniază „reflexul etnicităţii” în gândirea Lindei Hutcheon, [11, p. 410-406] Politica postmodernismului a aceleiaşi autoare are drept postfaţă o interogaţie acută asupra câtorva aspecte spinoase ale posmodernismului şi asupra lumii contemporane. Extroducerea semnată de Călin Andrei Mihăilescu [12, p.207-219] este concepută mai ales ca un dialog polemic şi creativ cu ideile vehiculate de cartea Lindei Hutcheon, dar numele autoarei sau titlul cărţii nu sunt deloc pomenite. Aceste ultime tipuri de discursuri sunt posibile, căci autorii prefeţelor sau postfeţelor, ai introducerilor şi ai „extroducerilor” mizează pe cunoştinţele cititorilor lor. Un cititor care este interesat de cărţile unor McLuhan, Frye , Hutcheon ou Taylor nu e un cititor inocent, el e în posesia unui cod cultural care îi face accesibile aceste discursuri. Dar la acest nivel discursurile teoretice sunt tratate ca făcând parte dintr-un patrimoniu universal, iar emergenţa şi apartenenţa lor în/la un spaţiu cultural precis sunt eludate. De aceea se întâmplă să auzim întrebări de tipul : Northrop Frye, e canadian ? Linda Hutcheon, şi ea?

Literatura canadiană de limba franceză nu cunoaşte astfel de mesageri la nivelul gândirii culturale, filosofice sau culturale. Printre cele douăzeci şi şase de traduceri în română nu figurează niciun volum de eseuri, nimic din zona teoriei literare, nicio abordare filosofică, de unde reiese lipsa unui factor coagulant pentru acestă parte a literaturii canadiene transplantate în limba română. Cu excepţia romanului, genul vedetă, prin intermediul căruia poate fi reconstituită condiţia canadiană, se remarcă două accente care dau specificitate literaturii Quebecului: teatrul şi poezia. În România au fost publicate două culegeri de piese ale dramaturgului Michel Tremblay [13], iar totodată, se constată pregnanţa poeziei în configurarea imaginii acestei literaturi (e vorba de două antologii de poeţi din Quebec şi de două volume de autor: Nicole Brossard [14] şi Helene Dorion [15]). În ceea ce priveşte traducerea contemporană a poeziei un rol important îl are editura Ecrits de Forges. Directorii si redactorii ei – care şi-au asumat ca misiune să facă poeţii din Quebec să vorbească în lume -colaborează cu două edituri româneşti pentru a face auzite vocile acestor poeţi şi în România. Volumele Instalaţii (cu sau fără pronume) al lui Nicole Brossard (Paralela 45/ Ecrits des Forges, 2005) şi Poeţi din Quebec (Editura didactică şi pedagogică/ Ecrits des Forges, 1997) sunt rodul acestei politici editoriale generoase. Iniţiativa de a descoperi şi oferi o panoramă a acestei componente a identităţii culturale canadiene românilor aparţine tot revistei Secolul 20. În 1974, aici este publicată o antologie a poeţilor din Quebec. Poemele şi prezentarea amplă, sensibilă şi perfect documentată a lui Ovidiu Cotruş reprezintă un eveniment în ceea ce priveşte receptarea acestei literaturi în România, iar ei i se va adăuga, în 1984, o selecţie de poeme ale lui Fernand Oullet. Altfel, scrierile literare ale Quebecului rămân cu adevărat prea puţin cunoscute (până în 1989, au fost traduse doar şapte cărţi).

1968 este anul introducerii literaturii Quebecului în spaţiul editorial românesc. Vocile care încep dialogul între două lumi literare sunt cele ale lui Louis Hémon şi Gabrielle Roy. Traducerile romanelor Maria Chapedelaine. Povestire din Canada franceză, şi Fericire întâmplătoare se bucură de studii introductive generoase care reconstituie pentru cititorul român condiţiile istorice în care îşi face apariţia romanul din Quebec şi căile pe care el le urmează în căutarea originalităţii şi a exprimării unui destin canadian. Unsprezece ani după acest debut semnificativ, romanul lui Louis Hémon este publicat din nou în România, de data aceasta în franceză, într-o colecţie care se adresează elevilor care învăţă franceza. Altfel spus, acest roman a fost considerat ca fiind cel mai reprezentativ pentru un modus vivendi canadian şi în acelaşi timp cel mai bun exemplu de limba franceză care poartă amprenta Canadei. Pasajele selecţionate pentru elevii români sunt acompaniate de un glosar (arhaisme, termeni de origine engleză, termeni de origine indiană, termeni dialectali, expresii canadiene) şi de multe adnotări care pun în context acţiunea romanului. Chiar dacă nu este vorba de o traducere propriu-zisă, asistăm la un fel de traducere pe cale de-a se face, sunt dezvăluite etapele înţelegerii culturale şi lingvistice ale unui text. In 1968, traducerea romanului lui Gabrielle Roy este justificată prin interes cultural – e prototipul romanului canadian de limbă franceză – şi printr-un interes socio-politic: „cristalizarea literaturii canadiene de limbă franceză a avut loc într-o perioadă de intensificare a luptei de clasa”[16, p.6]. Cu o anumită întârziere (dar e de remarcat singularitatea traducerii în română), un alt clasic al literaturii din Quebec, Philippe Aubé de Gaspé, beneficiază şi el de o atenţie specială. Pe lângă studiul introductiv care pune în valoare autorul şi familia lui, precum şi datele definitorii ale Quebecului, traducerea este asezonată cu explicaţii în josul paginii privind evenimentele istorice, banii, aluziile culturale, expresiile specifice etc. Adăugirile infrapaginale se constituie într-un ghid necesar pentru un cititor obişnuit, dispus să acorde atenţie nuanţelor culturale canadiene.

Demonstraţiile paratextuale despre originalitatea literaturii canadiene de expresie franceză sunt ocazionate de traducerile din Anne Hébert. În acelaşi an 1968, Irina Bădescu insistă pe „tempo-ul original şi viziunea proprie” a romanului Kamouraska, trăsături care îl disting de orice roman continental, dar care dau specificitatea prozei moderne canadiene şi care se hrănesc „dintr-o percepţie particulară a spaţiului” [17, p.16] În 2001, un canadian de data aceasta, Neil B. Bishop, încearcă să capteze atenţia cititorilor români printr-o interpretare psihanalitică şi sub semnul fantasticului a romanului Copiii Sabatului, un roman care „desfiinţează mitul unei societăţi a Quebecului alcătuite din enoriaşi, pe cât de fericiţi pe atât de virtuoşi – mit pe care-l proclama sus şi tare o Biserică catolică romană atotputernică în societatea canadiană franceză din Quebec până în anii ’60 – pentru pentru a zugrăvi convingător un Quebec – atât citadin, cât şi rural măcinat de alcoolism, incest, magie neagră şi satanism.” [18, p.5] Niel B. Bishop, respectând normele retoricii, terntează de asemenea o captare a bunăvoinţei românilor: „Cu siguranţă nu vă veţi plictisi la lectura acestui roman venit de atât de departe, din Lumea Nouă, din Canada, din Quebec, scris cu toate acestea într-o limbă de origine europeană, latină – franceza – aşa cum este şi limba română, şi publicată tocmai la Paris”. [18, p.5]

Aceste culoare de interes vor fi parcurse după 1989 de mulţi universitari români iniţiaţi deja în studiul limbii franceze şi impulsionaţi de explozia studiilor culturale. Să ieşim din această schiţă a traducerilor literaturii canadiene în română, o schiţă care n-a putut ignora pragul istoric al anului 1989, tot printr-un prag interpretativ. Într-un interviu care celebra primul premiu primit într-o altă ţară decât a sa (Premiul festivalului Zile şi nopţi de literatură de la Neptun, 2009), Madeleine Thien oferă noi argumente pentru dimensiunea „traductieră” a culturii canadiene, dar ea subliniază totodată căutarea în această parte de lume a unui mesaj care să trangreseze diferenţele care separă limbile : „În Canada sunt atâţia oameni veniţi din alte ţări, încât mare parte din literatura naţională este despre alte locuri. În Canada, cartea mea nu trece drept una exotică, sunt multe altele de acest fel, asta pentru că există atât de multe culturi care trăiesc laolaltă.  Poate că în alte ţări lucrurile stau altfel şi exotismul constituie un atu. Cred că e vorba despre două lucruri: da, oamenii sunt atraşi de lucruri necunoscute, de culturi diferite, de peisaje diferite, dar caută, în acelaşi timp, şi ceva universal în literatură, care să aibă legătură cu experienţa general umană, chiar dacă învelită în ceva exotic, la suprafaţă. Şi cred că, indiferent de înveliş, când cobori în adâncul lucrurilor, experienţele nu mai sunt atât de diferite.” [19]

Referinţe critice şi note:
1.     Henri Meschonnic, Poétique du traduire, Verdier, Paris, 1999. («Seule l’Europe est un continent de traduction, au sens où les grands textes sont des traductions et ne sont tels qu’en traduction (si l’on pense seulement aux textes sacrés). L’Europe, à la différence d’autres cultures centrées sur elles-mêmes, est d’origine pluriculturelle, originellement, constamment traductrice. »).
2.     Ioana Popa, Traduire sous contraintes. Littérature et communisme (1947-1989), CNRS Editions Paris, 2010.
3.     Sergiu Fărcăţan, Un umorist canadian, în Secolul 20, nr. 7-8, 1961.
4.     Nr. 11/1964 – Toma Pavel, Northrop Frye şi ambiţiile sistemului; nr. 12/1967: Montréal 67 – Expoziţia Internaţională, Foto-reportaj; nr. 10/1968, nuvela În căutarea domnului Green de Saul Bellow; nr. 12/1968, nuvela Tristeţea locotenentului Boruvka de Josef Skvoreky ; nr. 6/1970 dosar critic: Marshall McLuhan – « Galaxia» : ideogramă şi concept; nr. 9/1970; nr. 7/1973, fragmente din romanul Sub vulcan, de Malcolm Lowry, prezentare critică de Radu Surdulescu ; nr. 1/1974, Antologie Poeţi din Québec, prezentare de Ovidiu Cotruş; 7/1975, Antologia Poeţi canadieni, prezentare de Virgil Teodorescu şi Petronela Negoşanu, Radu Şerban, Lumile canadiene; 10-11-12/ 1978, nuvela Cărarea.
5.     Tzvetan Todorov, prefaţă la Le grand code. Bible et la littérature, traduit de l’anglais par Catherine Malamoud, Seuil, 1984
6.     Northrop Frye, Anatomy of criticism. Four essays, Princeton University Press, 1971
7.     Northrop Frye, Anatomia criticii, traducere din engleză de Domnica Sterian şi Mihai Spariosu, prefaţă de Vera Călin, Univers, Bucuresti, 1972.
8.     Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, traducere Luiza şi Petru Năvodaru, prefaţă de Victor Ernest Masek, Editura Politică, Bucureşti, 1975.
9.     Aurel Sasu, Ioana Stanciu, Tabel cronologic, în Northrop Frye, Marele cod. Biblia şi literatura, Atlas, Bucureşti, 1999.
10.     Radu Neculau, Charles Taylor –subiectivitate şi articulare etică, în Charles Taylor, Etica autenticităţii, Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2006.
11.    Dan Popescu, Reflexul autenticităţii în Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, Univers, Bucureşti.
12.     Călin-Andrei Mihăilescu, Post- o extroducere postmodernă, în Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Univers, Bucureşti, 1997.
13.    Michel Tremblay, Tremblay în cinci timpuri, Viitorul românesc, Bucureşti, 1999, respectiv, Cinci vârste, traducere Petre Bokor, Editura Brumar, Timişoara.
14.     Nicole Brossard, Instalaţii (cu sau fără pronume), Paralela 45/ Ecrits des Forges, 2005
15.     Hélène Dorion, Mântuirea, rezonanţa dezordinii, Cogito, Bucureşti, 1997.
16.     Gabrielle Roy, Fericire întâmplătoare, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, prefaţă de Valer Conea.
17.     Anne Hebert, Kamouraska, Editura Univers, Bucureşti, 1986, prefaţă de Irina Bădescu.
18.     Anne Hébert, Copiii Sabatului, Editura Univers, Bucuresti, 2001, prefaţă de Neil B. Bishop, p.5.
19.     Literatura încearcă să arate ceea ce se află sub suprafaţa lucrurilor” interviu cu Thien Madeleine de Andreea Răsuceanu, în Observator cultural, nr. 529, 2010.

O variantă a textului a apărut în limba franceză în vol. Les traductions en roumain de la littérature canadienne: textes, contextes et paratextes, Canada in Eight Tongues. Le Canada en huit langues, Translating Canada in Central Europe/Traduire le Canada en Europe Centrale, Masaryk University, Brno 2012.

*    („Cette attitude réputée pour primitive se maintient bien sûr jusqu’à nos jours et cela a pu prendre au cours de l’histoire, la forme de grands systèmes idéologiques qui soumettent la liberté de la connaissance à l’engagement de convictions. […] L’engagement sans liberté dégénère en angoisse»).

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>