Un zodiac pentru interiorul în roșu aprins

NINA CORCINSCHI
Institutul de Filologie

Abstract
Interior in bright red is an anthological edition that includes several series of poems that represent a complex literary way that is full of surprises. Andrei Turcanu is an erudite writer. Its power of fascination, however, lies namely in the fact that the poet manages to leave the livresque and the technique in the background bringing life in the foreground. Lyricism seems to irrupt in a state of trance from flashes of depths of the being in which lifemeets with death, the suffering with ecstasy, a thrill of sacredness with pulses of an aggressive materiality.
Keywords: erudite poetry, tragedy, initiation, lucidity, emotion, drama, passion.

Interior în roşu aprins este titlul anunţat încă în 1983 de Gheorghe Malarciuc, prefaţatorul primei cărţi de critică literară a lui Andrei Ţurcanu. Volumul despre care se spunea că e gata a apărut cu o altă denumire, Cămaşa lui Nessos, abia în 1988. Poetul revine la Interior în roşu aprins în 2012 pentru o ediţie antologică, editată la TIPO Moldova, Iaşi. Aceste intersectări de titluri nu sunt întâmplătoare. Încă din Cămaşa lui Nessos, răzbăteau incandescenţele lăuntrice ale unui eu strâns într-o cămaşă a lui Nessos, aflat mereu la limitele existenţiale dintre fiinţare şi neant, într-un delir al suferinţei susţinut cu pregnanţă de luciditatea unui destin asumat. Volumele care au urmat: Elegii pentru mintea cea de pe urmă (2000), Destin întors (2005), Iisus prin mirişti (2006), Estuar (2008) sunt reluările aceleiaşi, interminabile, călătorii ale spiritului în flăcări printr-un Infern perpetuu, cu tentaţiile şi viziunile permanente ale unui Absolut imuabil. De la un volum la altul cromaticile „flăcărilor” din/în „interiorul în roşu aprins” s-au diversificat şi nuanţat, tragismul trăirilor s-a adâncit, şi-a extins aria de cuprindere. Peste drama individuală se suprapune, acutizată printr-un referenţial tot mai recognoscibil, şi drama colectivă, iar interioritatea se deschide într-o exterioritate lipsită de orizont. Din zidurile împrejmuitoare (imaginea e sugerată de coperta primei ediţii a cărţii Cămaşa lui Nessos), se preling firele de sânge ale damnatului/damnaţiunii din interior. Nici o spărtură şi nicio şansă de evadare! Locul uşii şi locul unde ar fi trebuit să fie (a fost cândva) o fereastră sunt acoperite cu pietre colţoase, impenetrabile, cenuşii. La conturarea şi potenţarea poetică a acestui infern contribuie substratul mitologic, parabola, aluzia, parodia, paradoxul, metafora şocantă şi alte procedee care rafinează mesajul prin incifrarea, esenţializarea şi augmentarea lui. Trebuie remarcat faptul că poetul este dublat de un critic avizat şi de un analist judicios al fenomenului politic (după o carieră de consilier prezidenţial şi deputat). Aceste experienţe, asumate la greu, dau amploare problematizantă şi polemică scrisului său, asigură nervul observaţiei, voluptatea livrescă şi rigoarea stilistică, rezultând o poetică rarisimă, greu omologabilă în liste literare generaţioniste.

Andrei Ţurcanu scrie o poezie erudită, cu multe surprize de arhitectonică literară. Puterea ei de fascinaţie rezidă însă anume în faptul că poetul reuşeşte să lase în fundal livrescul şi procedeul, aducând în prim plan spasmul viu al trăirii. Lirismul parcă irupe într-o stare de transă din străfulgerări ale adâncurilor fiinţei, în care viaţa se intersectează cu moartea, extazul cu suferinţa, fiorul sacralităţii cu pulsaţiile unei materialităţi agresive, de o păgânitate primară. Limbajul concentrat, instrumentat cu precizie de un poet care detestă bovarismul şi logoreea, face schelăria unui vulcan al arderilor magmatice care se revarsă organic şi fluid, trasmiţând nervul emoţiei, visceralitatea trăirii, ardenţa gândului. Nici urmă de sentimentalism în aceste exteriorizări ale combustiei interioare. Luciditatea (în sens de înţelegere a infernului realităţii) şi dramatismul (ca asumare a acestui infern) sunt marca poeziei lui Andrei Ţurcanu. O hipersensibilitate acutizată în absolut de o conştiinţă implacabilă „absoarbe” cu nesăbuinţa mielului de jertfă „din pâcla mizeriei, din norii grei ai suferinţei care ne ţine, din ceţurile groase ale minciunii şi din reziduurile prostiei, apoi aruncă afară, tot fără oprire, sacadat, ca tirul unei baterii de artilerie, salve de adevăr” (Andrei Ţurcanu). Între ochiul de hun, care nu e altceva decât inexorabilul „ochi atroce” al lui F. Nietzsche, şi ochiul care lacrimă mereu, ochiul biblic al „cunoaşterii şi suferinţei” se perindă o lume agonizând între disperare şi sete de absolut, închisă şi sufocându-se într-un „interior în roşu aprins”. O şansă de deschidere a acestui univers ar fi prelungirea lui în mit, miticul şi cotidianul nefiind altceva decât oglinzile paralele de vizualizare a emblematicului „interior”: „Măiculeană de negară:/ pleată-n vânt, ochii în seară./ Plânsă-i turma, nuna moare/ gândul arde, iarba doare.// Gura strâmbă adevărul/ îl rosteşte. Putred, mărul/ oţeteşte vraja, lunca./ Strâns-în-chingi-ne-leagă-strunga.// Ploaia susură-n garafă./ „Vai, nădejdea e o gafă!”–/ trâmbiţează în allegro/ vierme roş cu capul negru”. Începutul baladesc al poeziei, care parcă s-ar vrea o deschidere într-o poveste, este urmat imediat de planul „prezentului” golit de consistenţă, un prezent al „destinului întors”, în care emblemele mitului, şi ele „întoarse” din posibilitatea simbolică a integrării cosmic în (întru, ar zice Noica) posibilitatea goală a unei morţi consumate, anodine, devin şi figurile simbolice ale acestui prezent. După executarea ciobănaşului, a rămas doar imaginea metonimică a mamei („pleată-n vânt, ochii în seară”), o turmă plânsă şi luna- nună care se stinge. Vie şi trează în această stingere cosmică rămâne doar conştiinţa acută a eului liric („gândul arde”), „adânca suferinţă a lucidităţii” (Alexandru Burlacu) alături de sentimentul îndurerat al apartenenţei la acest picior de plai („iarba doare”) supus coruperii ontologice: adevărul e rostit doar de o gură „strâmbă”, ieşită din normele firescului, iar realitatea e viciată în datele esenţiale („vraja, lunca”) de secreţiile fetide ale „fructului” ei în putrefacţie. Imaginea concluzivă „strâns-în-chingi-ne-leagă-strunga”, cu o mare putere de sugestie, mărturiseşte drama unui destin colectiv pecetluită de claustarea fenomenelor cosmice cu semnificaţia unei închideri ontologice totale („ploaia susură-n garafă”). Peste toate jubilează, provocator şi emfatic, viermele roş cu capul negru, cu strigătul lui „în allegro”, simbol al cinismului pervers, dar şi „voce” al unui defetism de circumstanţă. Viermele roş semnifică agresiunea unei forţe oculte exterioare care ne decide destinele, dar mai înseamnă şi acceptarea de către noi a unei condiţii de „vierme” care se târâie inconştient prin burta unei istorii ingrate şi implacabile: „O boltă de cristal ne acoperă/ bătută de alta –/ întoarsă –/ în cuie de aur/ şi noi înăuntru –/ atotputernice făpturi/ cu dinţii mărunţi/ de rozătoare flămânde/ ori melci neputincioşi/ sub copita dobitocului/ ce rumegă leneş/ cu capul în traistă” (Implacabile categorii filozofice).

Dezgustatul de „perfida lâncezeală”, de refrenele demodate ale „papagalilor din colivie”, de dansul „cu vidul împăcat”, de „armiile de spâni” care împânzesc zările, de o existenţă „la fundul oceanului umilinţei umane”, de cuvintele ajunse „pribege zdrenţe ascunse-n măşti de aer”, este în acelaşi timp „nesăturat de nimburi”, străbătut de un „tremur de pasăre”, trăieşte „surpări de azur” şi ţine strâns în palmă seminţa viului şi a speranţei, declarându-se într-un moment „singurul exemplar din speţa ce mai speră”. Dezamăgitul de viaţă mai găseşte în sine voinţa de a ne arăta Marea dincolo de „stufărişul ce ne acoperă văzul” şi de a feri de „copita” brutală şi primitivă „uleiul din candelă”. Andrei Ţurcanu e un însetat de arhetipalitate. Peste deriva unei realităţi cuprinse de o putreziciune funciară, în poezia lui se întrevede puternic un „vis tainic”, setea de absolut, râvna instaurării prezentului în tipare ancestrale. „Ciocănesc adâncurile şi mă bucur când ele îmi răspund cu un suflet neaşteptat de orgă cosmică. Înţeleg că acesta e sunetul adevărului şi-l pun pe hârtie. În aceste momente sunt foarte fericit”, mărturisea poetul într-un interviu.

Cu poezia asumată ca destin de Vodă cel rupt de cămile, de pelerin printr-o nesfârşită Vale a Plângerii, Andrei Ţurcanu urcă şi coboară către sine, drumeţia însemnând, mereu, aspiraţie de transcendere, însemnând „ardoarea lui Sisif, efortul său ultim înainte ca bolovanul să o ia la vale”. În călătoria sa, dincolo de vestigiile unui „destin întors”, i se relevă şi o lume mitică, restauratoare a plinătăţii primordiale. Monologul se ramifică dialogic şi polifonic între diferite personaje mitice şi literare (Harap Alb, Don Quijote, Chiron ş. a.), prin care ipostazierea eului liric câştigă în consistenţă şi nuanţă. Codurile culturale se interpătrund, lumile antice şi contemporane se regăsesc faţă în faţă, prezentul şi trecutul se conectează la aceeaşi sursă de energie vitală, în care disperarea la hotar cu suicidul se întâlneşte cu nesaţul de viaţă şi de Absolut. De aceea periplul este fără sfârşit, punctele de suspensie sugerând şi o interogare (poate chiar şi un răspuns) asupra viitorului: „Din vetre de traci un abur aburcă,/ Tristeţi ancestrale acoperă cerul./ E ceas de mărire?… e vreme de ducă?…/ Pădurea… ecoul…/ «Un lup… zodierul…»” (Zodierul).

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>