Unitatea limbii române literare și scriitorii în optica academicianului Silviu Berejan

ABSTRACT

The author refers to the sociolinguist’s state of acad. Silviu Berejan, who studied the relations of language, society and culture in the 90s of the twentieth century .The objective of his journalistic articles, dissertations, interviews and official statements has been the Romanian literary language’s unity demonstrated by classical and contemporary writers on both banks of the Prut and its clear difference compared to the usual speech. Related to his demonstration, passages of the works of Cantemir, Neculce, Eminescu, Costin, Negruzzi, Dosoftei, Mateevici, Druta, Vieru, Constantin Stere are cited.

It should be noted that the main cause of the substantial deterioration of the situation of an indigenous language subordinated to the Imperial Russian language is seen in how is interpretated the ”regional nature of the local realities (specifically Bessarabian)” from the anti-Romanian positions.

Keywords: Sociolinguistics, regular style, regional specific character, glotonim, idiom, dialect, truth (scientific).

În activitatea – prodigioasă şi dinamică – din perioada Renaşterii naţionale basarabene a acad. Silviu Berejan se conturează o ipostază nouă: cea de sociolingvist, marcată, evident, de o preocupare stăruitoare, consecventă de studiul relaţiilor dintre limbă, societate şi cultură. Omul de ştiinţă iese din birou şi din bibliotecă şi se avântă în bătăliile vremii pentru adevăr, devenind un Om al Cetăţii. Imperativul acţiunilor sale este cel eminescian: a transforma limba română, la ea acasă, din Cenuşăreasă în Regină.

Metafora sună frumos, dar ea ascunde o luptă care necesită abnegaţie, dacă nu chiar eroism, energie intelectuală, verticalitate morală, dar polemic şi alte calităţi trebuitoare într-o luptă, cu care academicianul a fost înzestrat. Să remarcăm şi faptul că el a avut şi curajul de asemenea necesar de a depăşi şi o anumită şovăială cauzată de presiunile ce se exercitau autoritar asupra sa.

De partea sa era însuşi Adevărul – argument suprem cu care s-a înarmat şi cu care a operat magistral în articole publicistice, în comunicări, în interviuri, în declaraţii oficiale. Unitatea limbii literare române, demonstrată de scriitorii clasici şi contemporani de pe ambele maluri ale Prutului şi diferenţa clară a acesteia faţă de vorbirea uzuală era de asemenea o dovadă imparabilă, la care a apelat frecvent.

Lingviştii au stabilit, pornind de la realităţi concrete, că printre motivaţiile care au condus la descrierea limbilor „este relevată în mod frecvent grija de a fixa cu precizie un uzaj corect, prin definirea unei norme care ar trebui să reţină numai anumite moduri de vorbire efectiv folosite, şi le respinge pe celelalte ca neîngrijite, incorecte, impure sau vulgare (această normă se poate referi la pronunţare – numită în acest caz ortoepie –, la alegerea vocabularului, la morfologie sau la sintaxă)” [1, p. 204].

Urmează, în contextul demonstraţiei, referinţele la prima descriere a limbii sanscrite şi la lucrarea lui Vaugelas Remarques sur la langue française (1647). Am putea adăuga aici şi cazul Dante, care impune o normă literară a limbii italiene.

Cauza principală a deteriorării substanţiale a situaţiei unei limbi indigene subordonate limbii imperiale ruse este întrevăzută în modul de interpretare de pe poziţii antiromâneşti a „caracterului regional al realităţilor locale (specific basarabene: „Specificul regional al tradiţiilor populare, al culturii şi, în special, al graiului vorbit pe teritoriul noii formaţiuni statale, Republica Moldova, a fost exploatat aici la maximum de politicieni ce urmăreau desprinderea definitivă a acestui meleag de trupul Ţării” [2, p. 23].

Limba scrisă de Republica Moldova nu reflectă specificul local, al varietăţii locale a dialectului dacoromân de pe acest teritoriu. Demonstraţia a făcut-o printr-un fragment (luat la întâmplare) din Clopotniţa lui Druţă. E citat mai întâi originalul, care corespunde întru totul normelor limbii literare româneşti:

„Porneşte dar pe jos şi el. Dacă nu-l ajunge nicio maşină din urmă, îl va culege autobuzul de la cinci şi jumătate undeva pe o margine de drum. A face însă mişcări în aer liber e, oricum, mai sănătos decât a sta locului şi-a te legăna împreună cu umbrele. Scria Amosov într-o revistă, apoi şi japonezii au confirmat, că fără cincisprezece mii de paşi făcuţi zilnic organismul n-are forţa necesară pentru a se reface, şi ziua fără şapte-opt kilometri făcuţi pe jos e ca şi cum ar fi o zi pierdută. A legat geanta de plasa cu portocale, făcând din ele un fel de desagi şi i-a aruncat pe umeri, pornind încet de-a lungul şoselei”.

Fragmentul este transcris, mai apoi, într-o formă moldovenească într-adevăr dialectală, în care Druţă şi oricare alt scriitor din Republica Moldova n-a scris niciodată, repectând normele limbii literare românești: „Porneşti darî pi jios şî el. Dacî nu-l ajiunji niş’o masânî din urmî, l-a culeji autobusu di le pol şestovo (sau: di la jumătati la şasî) undeva pi o margini di drum. Dar sâ ti nişt’ la vozduh îi orcum, mai sănătos dicât a sta locului ş-a ti legăna împreunî cu umbrili. Scrie undeva Amosov într-on jurnal pi urmî şî iaponenii o potfirdit cî fărî şinsprezeci nii de paş făcuţ în tătî dzâua organismu n-ari puterea trebuinşioasî sî sî dreagă, şi dzîua fărî şăpti-opt kilometri făcuţ pi jios îi ca şî cum ar şi o dzî prăpăditî. O legat sumca di avoska cu apelsini, făcând din eli on fel di desaj: şî i-o azvârlit pe umer’, pornindu-sî înşet de-a lungu şuşălii”.

„Limba română exemplară nu poate fi numită moldovenească, conchide lingvistul, pentru că limba literară „moldovenească” nu există. Există numai vorbirea dialectală moldovenească” [2, p. 29].

Studiul Graiul din Republica Moldova şi limba literară comună se referă la utilizarea adjectivului român/românesc în opera lui Miron Costin care vorbeşte că numele vechiŭ şi mai dreptŭ al ţărilor „acestora” „ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma” şi chiar la rusofilul Dimitrie Cantemir care afirmă: „neamul moldovenilor, al muntenilor, al ardelenilor… cu un nume de obşte români se cheamă…” şi „noi, moldoveni, la fel ne spunem români, iar limba noastră nu dacică, nici moldovenească, ci românească” (numele limbii este fixat şi în titlul unei cărţi ale sale Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor întâi pre limba latinească izvodit, iar acum pre limba românească.

Este amintit şi cazul scriitorilor veniţi în Ţară din Basarabia: Gh. Asachi, C. Negruzzi, C. Stamati, A. Russo, B.P. Hasdeu care folosesc chiar şi în titlurile operelor lor glotonimul român/românesc.

Termenii glotonimici moldovenesc şi roman/românesc nu au fost niciodată echivalenţi pe treapta ierarhiei glotonimice, primul denumind doar un grai teritorial. E de domeniul absurdului, constată savantul nostru, şi încercarea, susţinută metodic, ideologic, de a impune o cultură „nouă” anume în varietatea moldovenească a limbii comune. „O ştie toată lumea”, polemizează el, apelând de asemenea la faptul recunoaşterii şi valorificării clasicilor noştri comuni în perioada imediat postbelică (1947-1955): Creangă, Negruzzi, Donici, Alecsandri, Russo, Hasdeu, Eminescu, „deşi ei au fost selectaţi pe principii politice şi ideologice inconsistente sub raport ştiinţific” [2, p. 76].

Lipsa de orice temei a „reproşurilor adepţilor concepţiei «românizării»cu de-a sila” e demonstrată prin colaborarea scriitorilor din ambele principate la istoria dezvoltării limbii literare în Moldova şi Valahia. Documentele de la Bistriţa din veacul al XVI-lea „nu pot fi socotite drept un monument al unui dialect pur”. Adevărul despre situaţia lingvistică reală din R.S.S.M. l-a spus redutabilul romanist V. Şişmariov (atunci când i s-a cerut acest lucru): „Dacă moldovenii Gr. Ureche, Varlaam, M. Costin, Dosoftei, D. Cantemir sau I. Neculce ar fi căutat să scrie în moldoveneşte, cronicile, predicile, psaltirile, operele lor de literatură şi istorie ar fi fost monumente literare cu caracter regional şi greu de crezut că ele s-ar fi bucurat de rezonanţa pe care au avut-o”.

Să remarcăm că aceste adevăruri V.F. Şişmariov le spunea la 1960, într-un volum intitulat Limbile romanice din sud-estul Europei şi limba naţională a R.S. S. Moldoveneşti, din care acad. Silviu Berejan mai citează: „Gr. Ureche, Dosoftei sau I. Neculce puteau considera vorbirea moldovenească drept limba lor”, continuă V. Şişmariov, „fiindcă propriul lor text sună în rostirea lor cu oarecare nuanțe moldovenești fireşti”, deşi nu socoteau drept „normă amu sau aista, cheatră sau ghine”, pentru că ei nu dădeau „unor mici abateri dialectale fireşti o mai mare însemnătate decât o meritau ele” [2, p. 88].

E de consemnat faptul că, în acea perioadă apropierea de româna literară o remarca însuşi Silviu Berejan în Cursul de limbă moldovenească contemporană în două volume (1956-1959).

În diferite texte ale academicianului nostru sunt amintite contribuţia lui Alexie Mateevici, Ion Druţă, Ion Vatamanu, Valeriu Matei, Aurelian Silvestru, Valentin Mândâcanu şi Grigore Vieru, din care citează memorabila afirmaţie privind „mânioasa graniţă” pe care unii o fac din limba română: „Limba română definită de Nichita Stănescu ca «patria mea» nu poate şi hotar între fraţi, iar «cei ce vor să facă forţat din limbă o manioasă graniţă», conform spuselor lui Grigore Vieru, vor rămâne ruşinaţi pururi în faţa lui Dumnezeu şi înaintea Istoriei” [2, p. 154].

Unitatea limbii literare româneşti, de care vorbea Constantin Stere încă la 1892 (în Adevărul literar şi artistic) şi Alexie Mateevici la 1917 (în cadrul unei reuniuni a învăţătorilor basarabeni, a constituit permanent un argument forte în toate luările de atitudine solid documentate şi acut polemice ale acad. Silviu Berejan în ipostaza de sociolingvist, asumată într-o perioadă istorică de impunere a Adevărului ştiinţific privind limba şi identitatea etnică a românilor basarabeni.

Acest adevăr sună apodictic în finalul studiului Varietatea moldovenească a vorbirii orale româneşti şi limba literară scrisă (Bucureşti, 1995): „Este absolut clar, prin urmare, că limba literară (şi, în primul rând cea scrisă), întrebuinţată de aproape jumătate de secol în Republica Moldova, este limba română. Această realitate este demonstrată cu toată evidenţa de orice scriere apărută în perioada respectivă, căci ele toate corespund normelor standardului comun, adică limbii exemplare. În limba moldovenească propriu-zisă (adică dialectală) n-a scris şi nu scrie nimeni în Republica Moldova. Toţi au scris şi scriu şi în prezent respectând, după cum am arătat mai sus, normele limbii române literare (alte norme literare pur şi simplu nu există)” [2, p. 76-77].

 

        Referinţe bibliografice:

  1. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, 1996.
  2. Silviu Berejan, Itinerar sociolingvistic, selecţie şi prefaţă de Alexandru Bantoş, Chişinău, 2007.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>