Valenţele cronotopului în contextul dialogismului bahtinian

In the field of aesthetics, especially in the realm of literature science, the term chronotope was implemented due to the contribution of Mikhail Mikhailovich Bakhtin, the philosopher and philologist from Russia. In the context of bahtiniene theory, space-time unity parameters get specific connotations. The purpose of the article is to reveal dialogue philosophy promoted by Bakhtin and to determine the valencies that chronotop entity gets in the polyphonic system. Based on the principle of dialogism, Bakhtin develops dialogic version of ethics, aesthetics, philosophy of language, anthropology, hermeneutics, etc.. Artistic chronotope as a dialogical creature is an imaginative locus in quo in the work of art. Size of the chronotope in literature and art, in general, has an emotional coloring-value and contributes to opening the semantic spheres.

Keywords: dialogical creature, polyphony, artistic chronotope, intersubjectivity, „inseparability and unfused”.

 

Introducere

Relaţionarea timpului cu spaţiul nu este o idee nouă în istoria culturii. Tradiţia antică a conştientizării relaţiei dintre timp şi spaţiu o întâlnim la Aristotel, apoi este continuată de Sf. Augustin, Leibniz, Hegel etc. în secolul al XX-lea apare termenul de cronotop, care indică unitatea parametrilor de timp şi spaţiu. Apariţia şi înrădăcinarea termenului au fost încurajate de o seamă de descoperiri din domeniul ştiinţelor reale, care au schimbat radical concepţia despre lume. În conformitate cu teoria relativităţii a lui Albert Einstein, timpul şi spaţiul sunt coordonate comune ale continuumului cuadridimensional. Interconectarea celor două dimensiuni o demonstrează şi fizicianul Hermann Minkovski în teoriile sale.

Termenul de cronotop cunoaşte o largă răspândire în ştiinţele umaniste: psihologie, estetică, literatură. Un aport deosebit în implementarea termenului în sfera culturii îl are Mihail Bahtin. Actualmente, creaţia gânditorului trezeşte un sporit interes. Din 1981 se organizează regulat conferinţe bahtiniene în diferite centre universitare ale lumii: Brazilia, Marea Britanie, Germania, Danemarca, Israel, India, Italia, Canada, SUA, Franţa, finlanda, Mexic, Rusia etc..

Mihail Mihailovici Bahtin (1895-1975)* este un filosof şi filolog din Rusia, un teoretician al culturii şi artei, care elaborează un sistem filosofic în centrul căruia se află paradigma dialogismului. Printre operele sale pot fi numite Probleme de literatură şi estetică, Metoda formală în ştiinţa literaturii. Introducere critică în poetica sociologică, despre estetica cuvântului, Problemele poeticii lui Dostoievski etc. ideile şi concepţiile elaborate de Bahtin sunt deosebit de prolifice în diferite domenii ale cunoaşterii umaniste începând cu lingvistica şi teoria literaturii până la psihologie, filosofia culturii şi a personalităţii, teoria comunicaţiei etc.

 

Teoria polifoniei universale

Filosofia dialogului nu este exclusiv bahtiniană, o întâlnim dezvoltată şi la Martin Buber**, deşi din altă perspectivă. Însă în contextul culturii moderne dialogismul este o filosofie antropologică nouă, care indică drumul dincolo de problema individuală şi dincolo de cea colectivă. Conform acestei teorii principalul obiect de cercetare al ştiinţei va trebui să fie comuniunea omului cu alt om, în vederea regăsirii propriului eu.

Pornind de la principiul dialogismului sau, cum mai este denumit de autor, cel al polifoniei, Bahtin elaborează versiunea dialogică a eticii, esteticii, filosofiei limbajului, antropologiei, hermeneuticii etc.; emite o serie de concepte noi precum polifonia, cultura populară carnavalescă sau cultura râsului (de la verbul a râde), cuvântul bivoc sau ambivalent, cronotopul, polisemantismul fenomenelor etc. În ultima perioadă a creaţiei Bahtin elaborează teoria genurilor verbale, concepţia „metalingvisticii”, problema „cuvântului străin” ca fenomen primordial al gândirii umaniste, ideea contextelor apropiate şi îndepărtate, perspectiva „marelui timp” în sfera culturală…

Termenul de polifonie este preluat din muzică, care semnifică îmbinarea armonică a mai multor linii melodice, fără ca acestea să-şi piardă individualitatea. Asamblarea polifoniei se bazează pe principiul echităţii armonice a vocilor. După criteriile constituirii, există polifonie imitativă, contrastantă (a contrapunctului) şi a vocilor secundare (de rezonanţă).

Concepţia dialogismului polifonic se întemeiază pe filosofia antropologică a lui Bahtin, care relevă natura dialogică a conştiinţei umane, a relaţiei cu alţii, a vieţii însăşi. La baza entităţii umane se află o relaţie interumană, interindividuală. Potrivit lui Bahtin individualitatea umană este irepetabilă şi accederea la această lume inestimabilă poate fi realizată doar prin mijlocirea dialogului.

Sensul operei sale constă în relevarea condiţiei ontologice a existenţei Eu-lui. Din cercetarea bahtiniană rezultă că doar postura dialogică a fiinţei umane permite accesul la o viaţă autentică, respectiv, la sursa vitală.

Una dintre concepţiile prioritare în creaţia sa este ideea de inseparabilitate şi necontopire. Adică, polifonia vocilor poate fi realizată doar păstrându-se linia individuală a vocii fără însă, a le separa totalmente, iar, pe de altă parte, menţinându-se climatul armoniei şi unităţii, totuşi fără a contopi aceste voci. În acest diapazon între armonia unităţii universale şi irepetabilitatea particulei se desfăşoară palpitarea vieţii.

În spaţiul exegezei literare, Bahtin implementează conceptul de roman polifonic, al cărui trăsătură constă în interacţiunea unei multitudini de voci ce-şi păstrează neştirbită particularitatea conştiinţei şi independenţa manifestării. Dacă în romanul tradiţional, monologic domină lumea conştiinţei auctoriale, care relatează despre personaje şi lumea lor, concluzionând din perspectiva omniprezenţei; romanul polifonic vine cu o perspectivă nouă, în care se revizuieşte raportul dintre autor şi personaj în direcţia dialogului dintre aceştia, personajul este lăsat să polemizeze, să se prezinte din diferite perspective, să reflecte asupra altor personaje. Deoarece nu mai are o poziţie autoritară, autorul nu-şi impune propria concepţie, ci are drept scop să scotă în vileag opinia personajului, adică a „cuvântului străin”. Romanul nu are un centru ideologic clar definit, ci se coagulează din „perspectiva Celuilalt”. Romanul polifonic se constituie din interferenţa şi coexistenţa mai multor lumi, consecutiv, mai multor concepţii privind adevărul, care niciodată nu este definit, dar spre al cărui orizont tind participanţii dialogului. Urmărind dialogul conceptual, Bahtin constată că ambianţa ideologică a romanului nu este unitară: polemica nu dă naştere adevărului, ci doar se apropie de el, iar acordul, păstrând caracterul dialogal, nu duce la neutralizarea vocilor. Ideea de adevăr „în sine” există însă din perspectiva existenţei umane, el niciodată nu este unic şi impersonal, spre el se tinde prin prisma dialogului intersubiectiv. Totuşi Bahtin porneşte de la a concepe opera artistică ca pe un tot întreg, deşi vede variante de constituire ale întregului. Analizând romanul lui Dostoievski [1], afirmă că autorul reuşeşte să elaboreze principiul polifonic de alcătuire a întregului. Adică, gradul de unitate oarecum transcende domeniul gnoseologic.

Dialogismul bahtinian decurge din concepţia despre om, care este nefinit şi nedefinit. A fi nefinit pentru Bahtin nu este o deficienţă, dimpotrivă este un indice al posibilităţii de perfecţionare şi, prin aceasta, a şansei de a fi viabil. Fiinţa umană este concepută într-o nouă dimensionare: cea a deschiderii spre Univers. Omul niciodată nu coincide cu sine însuşi, cu siguranţă are ceva, care nu se încadrează definirii exteriorizante, îşi dezvăluie însă adevărata fiinţă doar în momentul liberei autodimensionări verbalizate. Mai mult, tocmai această necoincidenţă cu sine sau extrapoziţionare, este condiţia evoluţiei, doar ea facilitează găsirea vieţii autentice. Deoarece societatea solicită unitatea conceptuală, individualizarea personalităţii se realizează nu în domeniul social, ci în cel al conştiinţei deschise spre comuniune dialogică. Universul însuşi este nefinisat, adică nesolidificat, viu şi liber, iar prin aceasta deschis viitorului şi omului. Poziţie filosofică ce denotă un neclintit spirit optimist.

Pentru Bahtin dialogul nu este o modalitate de a transmite informaţia, ci însăşi natura conştiinţei umane. Omul este conceput ca fiinţă dialogală: a fi înseamnă a comunica dialogic[6]. Dialogul este condiţia fiinţării: persoanei, sistemului. Pentru structura fiinţei umane este mult mai important să poarte un dialog, decât conţinutul acestuia. Dialogul se naşte nu din nevoia de a face un schimb informativ, de a transmite, de a primi, aceasta va fi o funcţie ulterioară, ci din necesitatea firii umane de a se referi semenilor săi.

Funcţia primordială a dialogului este ontogenetică. Capacitatea de a dialoga cu Celălalt dezvoltă aptitudinea de a vorbi cu sine însuşi. Omul evoluează doar în măsura în care îşi dezvoltă potenţialul dialogic. În contextul filosofiei bahtiniene monologul nu este altceva decât o specie a dialogului. Fundamentul monologului are o structură dialogală. Deşi, la prima vedere, monologul pare a fi reflecţia unei singure persoane, de fapt, este o replică a unui dialog ascuns, a unui dialog de proporţii mult mai mari. Această concepţie este dezvoltată în cartea sa Probleme de literatură şi estetică [2].

În conştiinţa dialogică umană orişice gând se dezvoltă prin confruntarea mai multor voci. Substratul profund al conştiinţei este constituit pe formula „opoziţiilor binare”. Aceste voci sunt individualizate, au densitate, elasticitate, adică exprimă integritatea fiinţei. Conştiinţa dialogală presupune o inteligenţă lucidă şi nu trebuie confundată cu stările patologice precum halucinaţia, delirul, dedublarea personalităţii. dacă un dialog real este policentric, în conştiinţa unui individ devine monocentric, cu alte cuvinte are loc monologizarea dialogului. Tendinţa conştiinţei este să monologizeze alte voci sau cum le denumeşte Bahtin, „cuvântul străin”, apoi acesta fiind asimilat, conştiinţa intră în dialog cu alte voci străine. Ideea conştiinţei dialogale este prezentată în mod desfăşurat în studiul sau despre estetica cuvântului [3].

Conform lui Bahtin, în primul rând, stratul interior al conştiinţei este dialogic, apoi structura stratului exterior. Doar menţinerea legăturii permanente cu stratul interior al conştiinţei facilitează fluxul unei conştiinţe neîntrerupte. Stratul exterior al conştiinţei îl exprimă pe cel interior printr-un lanţ de simboluri. Limbajul conştiinţei periferice în vederea capacităţilor sale limitate poate să denatureze conţinutul subconştientului. Bahtin punea problema delimitării limbajului nonverbal al stratul interior al conştiinţei, care funcţionează după alte legităţi decât cel al conştiinţei exterioare.

recunoaşterea policentrismului extrapersonal predispune conştiinţa umană spre dialogare, fie ea exterioară sau interioară. Una dintre marile erori ale omului este perceperea monocentrică a lumii, adică din perspectivă personală. Proiectarea monologică a lumii denotă deja un model al lumii foarte îndepărtat de cel al realităţii. în sistemul bahtinian termenul de monologism semnifică pierderea capacităţii de deschidere spre a dialoga cu Celălalt. O gândire abstractă, searbădă şi privată de semantismul ambivalenţei, degenerează în monologism, care se poate manifesta atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv. Deoarece nimic nu există prin sine însuşi, nicio ideologie monologistă nu e viabilă. Niciun sistem cultural nu se poate constitui în afara comuniunii intersubiective, care este condiţia ineluctabilă a existenţei. Gândirea polifonică pătrunde în straturile profunde ale subconştientului, care nu sunt accesibile perspectivei monologice.

Filosofia bahtiniană se află în opoziţie cu logica formală. Dorinţa de a echivala dialogismul cu dialectica hegeliană este tentantă. Însă o privire mai atentă dezvăluie o fundamentală deosebire. Dialogul se realizează între voci personale, este o comunicare intersubiectivă, emoţională, pe când dialectica operează cu abstracţiuni, deşertate afectiv.

Metodele de cunoaştere sunt abordate şi ele de către Bahtin, ţinându-se cont de vitalismul gândirii polifonice. Dacă analiza şi explicaţia ca metode ale cunoaşterii empirice cercetează lumea obiectivă, adică cea a obiectelor statice, apoi metodele cunoaşterii umaniste se întemeiază pe interpretare şi înţelegere, constituite ca un dialog intersubiectiv, în care se implică factorul afectiv. Intersubiectivitatea nu este un capriciu, dar o deschidere spre o lume ce nu se înscrie în parametrii gândirii euclidiene, bazată pe modelul monologic al determinismului.

Bahtin propune o metodologie nouă bazată pe paradigma dialogismului umanist, potrivit căreia receptarea nu se limitează la perimetrul Eu-lui, ci ia în consideraţie relaţia Eu-Tu. Dialogismul este o perspectivă de cunoaştere a lumii de pe poziţie antropologică: a dimensiunii afective a fiinţei umane, care se distinge după criteriul profunzimii şi nu după cel al exactităţii. Receptarea umanistă, inepuizabilă prin natura sa polifonică, pune bazele noilor valori culturale: religioase, etice, estetice.

Una dintre importantele concepte ale sistemului filosofic bahtinian este ideea relativităţii, care susţine şi completează viziunea polifonică a lumii. Principiul relativităţii contribuie la constituirea unor categorii precum extrapoziţionare, bivocitate, poziţie semantică, umor, ambivalenţă, autoconştiinţă etc. concepţia dialogistă, bazată pe noua dimensionare şi relaţionare, exprimă profunzimea existenţial-ontologică a esenţei fiinţei umane.

 

Cronotopul artistic

Termenul de cronotop, care remarcă unitatea parametrilor spaţio-temporali spre a indica o valoare semantică, înscriindu-se în contextul sistemului polifonic bahtinian, obţine alte conotaţii. utilizarea termenului a fost încurajată de o seamă de descoperiri din domeniul ştiinţelor reale şi umaniste. Însă caracterul indisolubil al spaţiului şi timpului s-a înrădăcinat în domeniul estetic, în special, pe tărâmul ştiinţelor literare.

Deşi Bahtin face trimitere la teoria relativităţii a lui Albert Einstein şi la concluzia fizicianului precum că timpul este cea de-a patra dimensiune a spaţiului, totuşi termenul este adoptat cu sens figurativ. Ba mai mult, Bahtin nu pregetă să afirme că între cei doi parametri timpul deţine un rol diriguitor în colaborarea cronotopică: „În literatură, cronotopul are o importanţă esenţială pentru genuri. Se poate afirma deschis că genul şi variantele lui sunt determinate de cronotop; totodată, în literatură, timpul constituie principiul de bază al cronotopului. Cronotopul, ca o categorie a formei şi conţinutului, determină (într-o măsură considerabilă) şi imaginea omului în literatură; această imagine este întotdeauna esenţialmente cronotopică.” [2, p. 295]. Mai apoi susţine: „cronotopul, ca materializare principală a timpului în spaţiu, constituie centrul concretizării plastice, al întregului roman”[2, p. 482].

Deci contrar ipotezei oficiale a lui Einstein, care priveşte spaţiul drept coordonată dominantă, Bahtin dă prioritate timpului, considerându-l creator al spaţiului. Spaţiul contribuie la desfăşurarea timpului, îl face vizibil. Dar însuşi spaţiul devine cognoscibil şi mensurabil doar datorită timpului. Cronotopul constituie o modalitate ce permite perceperea timpului şi raportarea acestuia la lumea spaţială.

În filosofia bahtiniană şi, respectiv, în ştiinţele literare, conceptul de cronotop este altoit cu sens metaforic. Cronotopul literar nu se reduce la parametrii fizici, deşi nici aceştia nu sunt neglijaţi, ci presupune o dimensiune artistică. „În cronotopul literar-artistic are loc contopirea indiciilor spaţiali şi temporali într-un ansamblu inteligibil şi concret. Timpul, aici, se condensează se comprimă, devine vizibil din punct de vedere artistic; spaţiul însă se intensifică, pătrunde în mişcarea timpului, a subiectului, a istoriei. Indiciile timpului se relevă în spaţiu, iar spaţiul este înţeles şi măsurat prin timp. Intersectarea seriilor şi contopirea indiciilor constituie caracteristica cronotopului artistic”[2, p. 294].

Cronotopul artistic exprimă o modalitate de a reprezenta legătura indisolubilă dintre timp şi spaţiu. El este climatul desfăşurării imaginative a evenimentelor. Timpul este purtătorul unduirilor afective, care se înfăţişează prin figuraţia spaţială. de aceea cronotopul contribuie la constituirea imaginii literar-artistice. Structura cronotopică modelează universul romanesc, contribuind la actul creaţiei artistice exprimate prin imagini. Fiece mesaj, semantic prin natura sa, pentru a fi receptat de noi, trebuie să obţină o formă semiotică, exprimată prin sunet, culoare, cuvânt etc. pe care s-o vedem sau s-o auzim. Prin urmare, orişice imagine literar-artistică posedă dimensiuni cronotopice. Astfel, cronotopică e însăşi limba, structura internă a cuvântului. Hotarele cercetărilor cronotopice depăşesc domeniul literaturii şi, chiar, al culturii.

Cea ce-a doua funcţie a cronotopului constă în dezvăluirea structurii spirituale. Din perspectiva lumii romaneşti, cronotopul este poarta spre sfera semantică: „Fără această expresie spaţio-temporală nu este posibilă nici cea mai abstractă gândire. Prin urmare, orice intrare în sfera sensurilor se face numai prin poarta cronotopilor”[2, p. 490]. Dimensiunea cronotopică în literatură şi în artă, în general, posedă o coloratură emoţional-valorică. Bahtin distinge un timp ciclic al aventurii în romanele medievale, un extratimpierarhic şi vertical al lumii danteşti sau o extindere spaţio-temporală, orizontală la Rabelais.

Deoarece cronotopul indică o coordonată a esenţei fiinţei, cronotopi sunt tot atâtea câte entităţi şi fenomene. Există cronotopi de diferite calificări, capacităţi sau amplitudini. Avem cronotopurile genurilor sau speciilor literare. fiecare temă, subiect sau motiv îşi are cronotopul său. Unele motive tind mai mult spre parametrii spaţiali ai materialităţii grosiere, precum cronotopul drumurilor, al scărilor, al cetăţii etc., pe când altele mai mult spre calificările afective ale timpului, cronotopul naturii, a idilei. Cronotopurile de proporţii mai mari pot include pe altele mai mici. „Cronotopii se pot încorpora unul într-altul, ei pot să coexiste, să se împletească, să se succeadă, să se compare, să se confrunte sau să se afle în raporturi şi mai complexe”[2, p. 484].

Ceea ce este distinctiv în concepţia lui Bahtin, e că raportul dintre cronotopuri, ca imagini ale individualităţilor, este şi el dialogic: „Caracterul general al acestor interrelaţii este dialogic (în sensul larg al termenului)”[2, p. 484].

Există complexe dialogale în cadrul universului romanesc. Autorul delimitează atmosfera spaţio-temporală a straturilor creaţiei, astfel există un cronotop al autorului, unul al naratorului şi altul al diegezei. Aceste straturi, deşi au structura sa individuală, comunică între ele, stabilind un dialog naratologic. „Lumea reprezentată, oricât de realistă şi veridică ar fi, nu poate fi niciodată identică din punct de vedere cronotopic cu lumea care reprezintă, cu lumea în care se află autorul-creator al acestei reprezentări” [2, p. 488].

Teoreticianul rus, de asemenea, pune accentul pe existenţa unui climat spaţio-temporal al emiţătorului, dar şi al receptorului. se stabileşte o relaţie dintre complexul temporal al operei artistice şi timpul receptorului, dialogul acestor cronotopuri creează un efect nou, de rezonanţă. „El (dialogul) intră în lumea autorului, a interpretului, în lumea ascultătorilor şi cititorilor.” [2, p. 484].

Timpul care reprezintă intră într-o relaţie dialogică cu timpul reprezentat. „Autorul-creator se deplasează liber în timpul său: el îşi poate începe povestirea de la sfârşit, de la mijloc sau din orice moment al evenimentelor reprezentate, fără a altera însă cursul obiectiv al timpului în evenimentul reprezentat.” [2, p. 486].

Reţeaua cronotopică este sfera deschiderilor semantice, pe care le oferă opera artistică prin interferenţa dialogică.

Acelaşi principiu polifonic este extins şi în privinţa relaţiilor interculturale. În cazul impactului dialogic a două culturi, acestea nu se amestecă omogen, deşi se îmbogăţesc reciproc, ci fiecare îşi păstrează unitatea şi disponibilitatea spre comuniune. Filosoful introduce termenul de marele timp, pe care îl concepe ca pe o „cronopolifonie” ce permite o vedere asupra culturii din perspectiva trecutului şi a viitorului. Dacă „timpul mic” reflectă sensuri culturale, „marele timp” presupune „dialogul culturilor”.

 

Concluzii

Filosoful şi esteticianul Mihail Mihailovici Bahtin este o figură reprezentativă a epocii postmoderne, care pune problema cunoaşterii fiinţei umane prin descoperirea şi dezvăluirea funcţiei sale dialogale. Saltul paradigmei umaniste deschide noi perspective în domeniul teoriei cunoaşterii, eticii, esteticii, teoriei artelor şi a altor experienţe spirituale. Creaţia lui Bahtin se înscrie de minune în Marele timp – concepţie ce exprimă un complex dialogal culturilor.

Autorul preia din domeniul muzicii termenul de polifonie, care exprimă îmbinarea armonică a mai multor linii melodice, fără ca acestea să-şi piardă individualitatea. Cercetătorul Bahtin creează sistemul său de receptare a lumii, care se bazează pe paradigma dialogului, astfel vorbeşte de o formulă dialogică a eticii, esteticii, filosofiei limbajului, antropologiei, hermeneuticii etc. Filosoful introduce concepte şi termeni noi, care extind sfera gândirii: polifonia, cultura carnavalescă, cronotopul, cuvântul bivoc etc.

filosofia antropologică a lui Bahtin dezvăluie natura dialogică a conştiinţei umane. Entitatea umană este irepetabilă, iar cunoaşterea acestei lumi inedite poate fi realizată doar prin mijlocirea dialogului, care creează o punte spre existenţa autentică.

La baza teoriei polifonice se află concepţia comunicării intersubiective a oamenilor în societate. Bahtin porneşte de la ideea că fiecare om este o persoană irepetabilă, de aceea dialogul este cea mai optimă modalitate de regăsire, de dezvoltare şi de cunoaştere a naturii fiinţei umane.

În contextul acestui sistem filosofic al lui Bahtin, fundamentat pe principiul dialogismului se înscrie şi conceptul de cronotop. Spre deosebire de teoriile din fizică, care încadrează timpul în prelungirea coordonatelor spaţiale, Bahtin dă prioritate timpului. Prin prezentarea modelelor temporale, Bahtin indica deschiderea spre dialogarea cu alte dimensiuni temporale.

Cronotopul artistic este un calificativ metaforic, care exprimă spiritul evenimentelor imaginate. Dintre cele două dimensiuni ale cronotopului, timpul posedă o funcţie diriguitoare şi structurantă în constituirea imaginii literar-artistice. orişice imagine literar-artistică posedă coordonate cronotopice. Autorul ilustrează cum în spatele fiinţelor, obiectelor, fenomenelor se află un suport energetico-cronotopic, care indică drumul spre o gândire autentică. În domeniul artistic, dimensiunea cronotopică exprimă o încărcătură afectivă, care alimentează imaginea.

În universul romanesc, descoperim o întreagă reţea cronotopică, realizată de spectrul dialogal. Reflectarea dialogului cronotopic în opera de artă înfăţişează un univers în toată splendoarea lui vitală. Bahtin menţionează şi importanţa dialogului dintre emiţător şi receptor. situaţia extrapoziţională a receptorului îi poate deschide operei orizonturi spre viitor, dezvăluindu-i sensuri şi rosturi. Meritul cronotopului bahtinian constă în disponibilitatea de a dialoga atât cu Altul cât şi cu sine. Tendinţa cronotopului artistic spre dialogare, conferă creaţiei atât valoare semantică, cât şi dimensiune estetică.

 

Referinţe critice şi note:

  • Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
  • Bahtin, Mihail Mihailovici, Probleme de literatură şi estetică, editura univers, Bucureşti, 1982.
  • Bahtin, M., despre estetica cuvântului // Poetică. Estetică. Sociologie, Editura Univers, Bucureşti, 1979.

 

* Mihail Mihailovici Bahtin (1895, Oriol – 1975, Moscova) este un filosof, filolog şi istoric al culturilor. Pune în circulaţie un şir de concepte din domeniul umanist, care au la bază principiul dialogismului. Bahtin consideră că omul este o fiinţă dialogală, adică doar prin intermediul comuniunii dintre oameni se dezvăluie trăsături inedite ale naturii fiinţei umane.

** Martin Buber (1878, Viena – 1965, Ierusalim) este un filosof, un gânditor religios şi un teoretician al sionismului. La baza concepţiei sale se află relaţia dintre om şi lume. În cartea „Eu şi Tu”, Buber distinge două forme de relaţionare a omului cu celelalte persoane: Eu-Tu şi Eu-Celălalt. În primul caz este vorba de o comuniune bazată pe reciprocitate, egalitate, deschidere şi prezenţă continuă, în cel de-al doilea caz nu avem aceste trăsături de comunicare. Buber îl concepe pe Dumnezeu ca un Tu etern, iar relaţia Eu-Tu poate fi realizată doar prin intermediul oamenilor, animalelor, naturii sau prin operele de artă. Legile biblice sunt doar receptarea lui Dumnezeu, care i s-a deschis omului în dialog. Omul nu poate să se afle în permanenta relaţie Eu-Tu, dar cel care trăieşte doar în raportul Eu-Celălalt nu este om.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>