Vsevolod Ciornei: Autoficțiuni cu măști

Vsevolod Ciornei este un sentimental care se ascunde după masca ironiei. El mizează, mai întâi, pe jocul textualist, pe stări melancolice, porniri ludice şi virtual exibiţioniste. Versurile lui, adunate în trei plachete, sunt intime, ironice sau sarcastice, polemice şi pline de vervă, uneori aproape clasice sau extravagante şi bizare. Până la urmă, imaginea poetică a lumii, în elementele ei sacre sau profane, ia dimensiuni voit deformate. Ambiţia debutantului boem e ambiguă. Bufonada, adoptată ca formă de reacţie moderat polemică la poezia onorabililor zilei, reprezintă începutul unei etape de tranziţie de la modernism la postmodernism. Ceea ce îl distinge ritos printre şaptezeciştii şi optzeciştii basarabeni este autoironia, o marcă rezonabilă într-o autoficţiune cât de cât voit autentică. Discursul poetului ia forme eterogene, fiind pe rând iconoclast, orfic, mesianic, rob flămând, centaur modern, indezirabil, pieton fără cap etc., ca până la un moment să declare că „dracu ştie cine sunt”, etalând un „destin arlechinesc” nu numai în biografie, dar şi în autoficţiuni. Poetul e un aventurier de soi atât în „cuvinte”, cât şi în ispitele lumii, în ultimul timp, foarte elocvent în „tăceri”. În plan imaginar, eul, în gesturi arhetipale, se identifică în mai toate formele vieţii, exaltând banalul cotidian, frumuseţea urâţeniei, nimicnicia fiinţială.

 

1

Faima lui Ciornei, cum observă Nicolae Leahu, a premers zgomotos operei: „Devansându-l (ca buzduganul din poveste, care, lovind în poarta barocă, anunţa zmeul de iminenta sosire a voinicului), legenda riscă să submineze impactul debutului editorial, amânat şi el, dincolo de vârsta patimilor isusiace… Salturile imprevizibile, dintr-o barcă în alta (nu numai ale publicistului, desigur), cu toată savanta strădanie a disimulării echidistanţei, vor dezorienta totuşi, în cele din urmă, receptarea, împingându-i poezia într-o nemeritată marginalitate”. Este un adevăr incontestabil că Ciornei nu e „deloc singular în dorinţa de a concilia capra autonomiei esteticului cu varza bugetelor de partid…, pur şi simplu, această formă de coabitare ideologică are la el o configuraţie mult prea bombată pentru a-i ignora luciul”. (Nicolae Leahu. „Vsevolod Ciornei sau poetica escatologiilor comunicării (I)”, „Semn”, 2012, nr. 3, p. 45 – 46).

Placheta de debut a lui V. Ciornei Cuvinte şi tăceri (1989) se deschide cu o artă poetică asumată de către un eu la plural: „Cavalereşti, burleşti, păgâni, / trăim ca-ntr-un poem vetust, / spuziţi de câte-avem de spus, / răniţi de spini, arşi de lumini. // Nimbaţi de aer şi eroare, / aprindem stelele în grote, / suflăm ca-n flaute în floare / să punem mirosul pe note. // Iertăm greşiţilor greşeala, / iertăm iubitelor trădarea / şi alţi greşiţi ne înconjoară, / alte iubite ne înşeală. // Dar cine-nşeală se înşală, / rămâne singur cel ce pleacă…/ se-nşiră cântecul pe coală, / curge nectar din piatră seacă, // ne intră în plămâni şi doare / văzduhul respirat de mintă; / suflăm ca-n flaute în floare, / şi floarea nu miroase. Cântă”. („Noi, cei contaminaţi de cântec”). Şi se încheie pacifist, într-o construcţie inelară, cu un poem în care e reiterat îndemnul de la început: „Să mai iertăm greşiţilor greşeala, / să mai iertăm iubitelor trădarea…” („Să întârziem”).

Este anunţat un alt fel de cântec capabil să metamorfozeze lumea, să scoată nectar din piatra seacă. Programul e ambiţios: într-o lume fără şansa de a deveni mai bună, noii veniţi, spuziţi de câte au de spus, nu au careva complexe şi experimentează ca nişte taumaturgi. Ordinea firească a lumii vetuste ar trebui schimbată prin conştiinţa şi forţa orfică a cântului, e o artă a magiei în care mirosul e pus pe note. Eul poetic e dezinvolt şi lipsit de complexele aezilor de tot soiul (cavalereşti, burleşti, păgâni), dar din corul cărora, cel puţin în declaraţii, nu se desprinde. În realitate, prin esenţa artei sale este un iconoclast. Chiar dacă nu se desparte, de exemplu, de Grigore Vieru, cum o făcea Eugen Cioclea, sau de Ion Druţă, cumirul său în politica de pe Bâc, efortul de împrospătare a cuvintelor este incontestabil.

Vsevolod Ciornei, alături de Andrei Ţurcanu şi Eugen Cioclea tulbură beatitudinea scrisului de aici, fapt care a dat apă la moara, vorba cuminte a lui N. Leahu, „corifeilor patriotismului prozodic basarabean”. Cu acest triumvirat, credem, începe democratizarea evidentă, ca să nu spun radicală a limbajului poetic; pe urmă vin toţi ceilalţi modernişti şi postmodernişti porniţi să instituie o nouă ordine în poezia basarabeană. Este adevărat, toţi aceştia anunţă doar o schimbare de paradigmă, vorba lui Leo Butnaru, o „iluzie necesară”. „Cuvintele” şi „tăcerile” lui Ciornei poartă toate semnele tranziţiei de la poezia şaptezecistă la cea optzecistă.

La început, Ciornei, ca şi ceilalţi colegi de breaslă, este „contaminat de cântec” în poeme de indubitabil rafinament stilistic:

„E iarba un fragil hotar
între ce-am fost şi ce suntem.
Sunt rob flămând. Sunt mort şi ar.
Sunt cel arat. Sunt viu şi gem…

…Şi-n ceru-acesta nesfârşit
ce-nvârte-o pâine şi-un ogor –
sub noi sunt cei ce au murit
de-asupra lor sunt cei ce mor.

E iarba un fragil hotar
Dintre murinzi şi-nmormântaţi.
Sub noi sunt cei care răsar.
Iar noi suntem cei semănaţi”
(„Hotar”)

Chiar şi aşa, programul arăta grozav, pentru scrisul basarabean, bineînţeles, la data apariţiei, total deosebit de scriitura şaptezeciştilor. Nostimă se arăta bufonada personajului din poezie,  autoironia jovială. În prefaţa plachetei, Andrei Ţurcanu remarca insolitul imaginar şi dezontologizarea lumii prin reificare: „… vine spre noi, cu întârziere, un tânăr pur şi bizar, sentimental şi lucid, un cavaler al Melancoliei, dar şi un ironist auster şi incoruptibil ca un spin într-un ochi acoperit de albeaţă, un Mesia sui generis în blugi moderni, exhibiţionist, „cu un ceainic bălăbănindu-se stupid la piept”, cu respiraţia mirosind a medicamente, mare băutor de cafele, făcându-şi supliciul căderii în păcatul „banalităţii” cu aceeaşi neînduplecată ardoare, cu care primii creştini îşi biciuiau carnea trecătoare a trupului, sau consemnând într-o adâncă resemnare melancolică ireductibila, dramatica neantizare a erosului însetat de purităţi şi căldură umană. Sunt două ipostaze poetice – de exteriorizare şi interiorizare – ale eului cuprins de febra exorcizării unui vid cosmic”.

Într-o etalare a modului de a fi în poezie, personajul poetic cuvântă ritos cu intenţia că: „Voi ieşi în stradă cu un ceainic / bălăbănindu-se la piept / cu o pereche de blugi cârpiţi în loc / de steag, / fâlfâindu-mi de-asupra / capului / şi voi striga, bâlbâindu-mă / de ciudă şi deznădejde: / lăsaţi-mă în pace să mă joc de-a acel / care nu-mi este dat să / fiu niciodată”.

Jocul de-a poetul şi de-a poezia este niţeluş ridicol, chiriţesc sau extravagant, dar e în acest joc un farmec bizar, necunoscut  poeziei aflată, în bună parte, în contra-timp cu spiritul veacului: „Voi striga: admiraţi aceste frunze / stupide / de tinichea galbenă / cum cad la pământ ca nişte cărţi de / joc / sărace în puncte. / Voi mai striga: tot aşa or să cadă / bancnotele voastre slinoase / dintre degetele voastre asudate, / inutile ca o închisoare pentru aer, / Dar în toiul acestei ninsori / cu bancnote murdare, scrobite cu jeg / eu mă voi juca de-a acel / care-aş fi vrut totdeauna să fiu / cu foile de hârtie pictate / cu arabescuri savante / se vor topi paşii mei de copil / întârziat la ghişeul cu maturitate. / Vor curge pâraie de roz, de cerneală, / tranzacţii de călătorie, păcate / iar eu voi lansa pe undele lor impure / corăbioare făcute din ziare în care / scrisesem cândva reportaje / despre soarele dispersat / în stropi de sudoare frumoasă pe / fruntea ţăranului fericit. // Şi soarele mă va privi trist / ca un eunuc debutant / şi se va dispersa în pupilele mele / a la’ Charlie Chaplin. / Rechini bolnavi îmi vor citi / reportajele, / crocodili ipocriţi îşi vor face siesta, / îmbătându-se cu metafore / găzetăreşti / iar voi derutaţi, vă veţi iubi gratis. / Gratis! / Asta am să vă strig. / Şi voi improviza la ceainic / un bluz obosit, / descheiat la doi minori de sus / şi de undeva dintre voi, / dintre spaimele voastre ridicole / va ieşi iubita mea subţire şi suavă / şi îmi va zice: / Te iubesc, totuşi, / de ce te superi din fleacuri, / să mergem la o îngheţată sau la o cafea, / îmi va zice. / Şi o voi urma-o supus şi umil / cu un ceainic bălăbănindu- / mi-se stupid la piept” („Exhibiţie”).

Ciornei îşi pune cu o falsă plăcere masca de histrion, deseori pentru a-şi salva discursul superludic. Ridiculizarea poncifelor din poezia artelor poetice e excesiv de spectaculară. Dar cuvintele nu trebuie luate şi înţelese ad litteram, pentru că ele sunt amăgitoare, adevărate baloane de săpun. În acelaşi timp, nelipsite de sens, altfel ce ar sugera ipostaza poetului „răstignit pe o literă” („Literă”), dacă nu mai multe sensuri în relaţii antitetice deopotrivă de grăitoare, anunţate programatic în titlul cărţii („cuvinte” şi „tăceri”). Răstignirea pe o literă ar echivala cu sacrificarea sau profanarea actului de creaţie, având concomitent două ţinte în mişcare: cunoaşterea lumii prin iubire, ca la Blaga, sau parodierea puzderiei de crucificaţi prin autoironie. Într-un regim ambiguu al comunicării confuzia dintre poet şi poezie, în cazul dat, dintre poet şi literă alunecă în definiri interogative insolite: „Sunt răstignit pe-o literă. / Se răsteşte la mine / fiece bulgăre, fiece gândac. / Fiece nimic mă scuipă. // În fond, a fi ceva / oare nu înseamnă / a permite nimicului / să se răstească la tine? // …În fond, a fi literă / nu înseamnă oare a fi cruce / lovită de sângele îndărătnic / plimbat prin carne? // O fi aşa, mi-a răspuns femeia / răstignită pe propria-i umbră / şi mi-a întins, să-i sărut, / genunchiul ca o literă O”.

E în lirosofia lui Ciornei un mod personal de a fi, de afirmare prin negare sau negare prin afirmare. Modalitatea nu e caracteristică întregului volum. Gesticularea compromite teatralitatea la modă, dar, în exprimarea adevărului, Ciornei experimentează, fără timiditate, cu cuvinte mute şi tăceri elocvente: „Tăcerea ta înlătură dovezi / ca moartea unui martor decisiv, / cuvintele par veştede livezi, / schelete vegetale de naivi; // Şi-n ceru-acest cu stele exilate / nu zboară păsări, ci înoată peşti, / iar ploile sunt palide şi plate / şi, oarbe, cad pe-alături de fereşti; // Scriu vorbe care nu pot fi citite / şi adevăruri ce-s de necrezut – / când buzele îţi sunt nedezlipite, / cuvântu-i mut şi adevăru-i mut; // ascult – n-aud. Vreau să aud şi cred / că-n grai-şi îmbracă vanitatea peştii, / ci-n versul meu, eres cu sens secret, / blestem incert – tăcerea – rătăceşte…” („Eres cu senc secret”).

E şi un fel de a-şi bate joc de sensul secret al cuvintelor, al vorbelor care nu pot fi citite şi al adevărurilor de necrezut, salutând „tăcerea” filosofică. Logica tăcerii reflectă noul raport al „gâlcevii” cu artele poetice ale predecesorilor, de unde şi revelaţia că în grai îşi îmbracă vanitatea peştii, un modus vivendi cu lumea sărită de pe fix. După răsturnări de sensuril şi cuvinte, eul poetic ar alege tăcerea ca suprem argument. Jocurile şi exersările textualiste menţin „cuvintele” şi „tăcerile” într-un regim perpetuu de „mutaţii”, schimbări, permutări, modificări, metamorfozări etc., etc., tot aşa cum se întâmplă şi cu măştile bufonului.

Ceea ce încântă şi irită în poemele lui e libertatea de a fi aşa cum nu s-a mai întâmplat în lumea absurdă de aici. Existenţa complexă e tratată ca un paradox al zbaterii între lumină şi întuneric. E condiţia tragică a fiinţării noastre obsedată de presentimentul că „cenuşa marilor iluzii a eşuat în scrumiere”. Senzaţia e că „fumăm” şi „restructurăm lumea”. Eul poetic e un Sisif, care, paradoxal, în loc să răzbească la lumină, este iritat de ea: „Iritat de prea multă lumină / ferestrei îi pun un oblon / şi-n oblonul cel nou tai – / obosit de aâta întuneric – / o altă fereastră, după ce / îi pun şi ferestrei acesteia un oblon / şi-n oblonul cel nou mai tai / o fereastră. Tot aşa, tot aşa / până pun un oblon atât de mic / încât nu mai pot tăia / o fereastră în el. // Atunci aprind lumina. // Iritat de atâta lumină / îi pun becului un abajur. / Şi-n acest abajur tai – / obosit de atâta-ntuneric – / o fereastră pentru lumină, / pe care apoi o astup cu-n oblon, / în care… / Tot aşa, tot aşa / până când … / … / … până când ce?” („Sisif”). Absurditatea şi singurătatea existenţială (amintind de „Iona” lui Marin Sorescu) din raţiuni de strategie artistică, în cheie epică, e doar în aparenţă gratuită. Senzaţia locuirii într-un spaţiu închis al unei lumi artificiale („aprindem stelele în grotă”) este intensificată de iritarea de „prea multă lumină”, de iritarea „de atâta (în gradaţie descendentă) lumină” şi de oboseala permanentă „de atâta întuneric” din intimitatea odăii. Aluziile sunt inteligibile pentru cei care fumează „transparenţa” şi „restructurarea”.

Iubita din epitalamurile biblice e, la Ciornei, etern schimbătoare: „madona… în blugi”; sau: „Julietă întârziată şi absurdă”; sau: „falsă Afrodită înveşmântată-n catifea” etc., iertându-le, minulescian, trădarea. Textul trebuie citit, în permanenţă, cu alte texte. Cea mai elocventă este apetenţa erotică a personajului liric, în dialog intertextual cu Eminescu, George Bacovia, Lucian Blaga: „E-atâta linişte pe lume / şi-atâta iarnă printre noi / şi sânii tăi aşa-s de palizi – / ca două palide lămâi, / şi-atât de singuri sunt pereţii / aceştia muceziţi şi goi / că-ţi pare-absurdă bănuiala / că ai putea să mai rămâi” („Atâta linişte”).

Autodefinirile într-un singur poem sunt făcute, de regulă, într-o modalitate neortodoxă: „Sunt trist ca un portret renascentist / ce-acoperă o oală cu iaurt”; „sunt inutil ca un copac pictat / pe scoarţa unui alt copac, în care / un fruct nefericit s-a spânzurat / de-un ram bătrân cutreierat de carii”; „Sunt cabotin ca semnul de-ntrebare / încondeiat în glumă pe-o lozincă. // Grotesc precum un semn de exclamare / perfid intercalat în necrolog, / sunt inutil precum o alergare / în visul sterp al unui ins olog” („Moment”). Poezia lingvistică devine treptat o normalitate în placheta de debut.

Poetul manevrează cu dezinvoltură cuvintele, are o capacitate extraordinară de a extrage din ele tăceri inefabile. Heidegger definea poezia ca un „glas al fiinţei”, „limba este un adăpost al fiinţei”, „omul locuieşte în cuvânt”. Sentimentul abisurilor fiinţei e tulburat de raportul complex dintre viaţă şi moarte, între fiinţă şi nefiinţă, între cuvinte şi tăceri. Autoficţiunile se întâlnesc pretutindeni: „Cuvinte vând, cuvinte potrivesc, / cuvinte-mbrac, mă satur de cuvinte” („Mamei mele celei de toate zilele”); „Ce să-ţi mai spun despre tăcerea mea? / E-un fel de-a fi al nefiinţei mele…//…Ce să-ţi mai spun când toate s-au fost spus, / când orice monolog e-o bâlbâială…//…În care rug să mă arunc s-aleg / focul de scrum şi flacăra de zgură? // Nimic să-ţi spun. Nimic să fac. Nimic. / Căci, vezi, glorificând nimicnicia, / din ochiul hrăpăreţului ibric / mă urmăreşte moartea cafenie” („Un fel de-a fi”). Tăcerea e un fel de a fi al nefiinţei sale, definirea oximoronică, paradoxală devine astfel o modalitate de a conveţui cu moartea.

Mereu deghizat, poetul adoptă limbajul, viziunea, angoasele unui sau altui personaj literar pe care îi face contemporani cu noi. Ceea ce impresionează pe N. Leahu e „un extrem de insolit model al autoreprezentării instanţei elocutorii”. Poezia e impregnată de referinţe culturale, reminiscenţe textuale, uneori indicate cu caractere cursive (Shekaspeare, M. Eminescu, I. Minulescu, N. Labiş, Cervantes), alteori deduse din sintagmele celebre ale savanţilor, compozitorilor şi filosofilor clasici ( Ravel, F. Liszt, I. S. Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Şchumann, Isaac Newton, Socrate, F. Nietzsche, I. Kant, Sisif, Adam, regele Lir, Socrate, Paganini, Van Gogh, Kafka, Picasso, Tolstoi, Guarneri, Vasile Iovu, Gr. Vieru, I. Druţă, moş Vasile etc.), e populată de regi şi domnitori, cavaleri şi bufoni, regele Lir, de sisifi, Adam care nu mai tace, Maria şi Iisus.

La el totul e jucat. Singurătatea, pare şi ea jucată: „Trec printre oameni sau ei / trec pe lângă mine / dar sunt atât de singur / încât râd / ca masca bufonului / lipită de lacrimi? // De fapt, mai este / şi o femeie alături. Dar ea se uită-n oglindă” („Singurătatea şi o rochie nouă”); „sunt veşnicul înfometat de sens, / umil vasal unei umile speţe, / mă-mpart egal între-aforism şi sex, / banal ca o formulă de tristeţe” („Între troieni şi greci”). Autoironia e colacul de salvare al autoficţiunilor debitate non-stop: „Sunt răstignit pe minutar / mă mişc încet spre nemurire”; „Sunt răstignit pe-un ac de ceas, / pe-un arc de pat, os de femeie / din steaua mea doar o scânteie / să pâlpâie a mai rămas” („Sărutul”).

Uneori încearcă şi haina barocă („Globala justificare”, „Circ”, „Uşoară, bruma”). Paradoxul acestei scriituri e în poemul care a dat şi titlul cărţii „Cuvinte şi tăceri”: „Cuvintele sunt nişte / amintiri ce nu-mi aparţin // Doar tăcerea este totalmente a mea / pentru că este a fiecăruia // O tăcere de-o clipă este imensă, / un discurs de o oră este minuscul // Un cuvânt este media / între tăcere şi discurs // Le auzi, iubito, cum se gudură / pe lângă sensuri, / mediocrele mele cuvinte? // Printre ele, imense tăceri / mai oferă un rost oarecare / respiraţiei mele / mirosinde a medicamente… // Doar acest miros agasant / îmi mai aparţine, / Cuvintele nu, / Cuvintele – nu…”. Jocul riscant cu cuvintele e un fel de bravadă a poeziei militante, cu mesaj.

 

2

V. Ciornei părea să aibă imunitate la anacronismul, provincialismul, stilistica uniformă şi alte epidemii simptomatice ale generaţiei „ochiului al treilea”, dar premuniţia se dovedi înşelătoare. Cu Istoria geloasă (1990) poetul, mişcându-se „încet spre nemurire”, încearcă un alt gen de poezie, în consens cu vremea, de inspiraţie patriotardă. Locul artei poetice îl ia „Urme de sânge”, un triptic despre evenimentele din România ale lui decembrie 1989, pe care le-am trăit cu sufletul la gură:

„Durerile nu ştiu geografie
şi nu sunt cu istoria de-acord
în sânge-mi se răscoală România
cea care-mi lipseşte-n paşaport”
(„Urme de sânge. Triptic”)

În noile poeme eul poetic, cuprins între dileme, încearcă mantia de profet – „Să mă năimesc, iubito, cronicar / la ţara ce-şi omoară cronicarii / sau să înham minciuna la nectar / şi vorba să mi-o vând pe demâncare? // Să fiu profet şi să mă sting profet / stârpit de cei ce nu au drept să vadă / sau din cuvânt să convertesc profit / şi-arginţi murdari să-ngrămădesc în ladă?” – are certitudinea că „Se sinucide-n trupul meu profetul”. Se pare că vocea personajului liric se vrea confundată cu spusele celor mulţi:

„Avem cu toţii suflet, trup şi minte.
Avem acelaşi cer şi-acelaşi soare.
Vom fi cu toţii lut şi oseminte.
Dacă-i aşa – ce împărţim noi oare?”
(„Umbra soldei”)

Confesiunile unui amărât creştin sunt şi ele definitorii pentru naivii aspiratori la libertate şi adevăr, obosit să bată mătănii în faţa „slugilor poporului”:

„Crezu-i ridic la lumină,
caut bănuţul în ou.
Nu văd – stăpânul sau sluga –
glorificată-i în şea.
Am obosit de mătănii.
Dar bat mătănii din nou.
Zeii se schimbă la faţă…
s-au şi schimbat, nu-i aşa?”
(„Zeii”)

Deseori versurile lasă impresia unui jurnal liric în care intră fapte brute, reportaje ritmate şi rimate şi orice comentariu e de prisos: „Sub brazii comitetului central / pe iarba tunsă scurt de navetişti, / tu ai ieşit, popor patriarhal, / să-i demonstrezi elitei că exişti” („Duminică”).
Viaţa e, la urma urmelor, un carnaval tragicomic în care orice ordine e bulversată: „Pe scena râsului homeric sunt traşi pe sfoară / tragedienii ce uitară că rostul lor este să moară…” („Destin arlechinesc”); lumea e pestriţă în care: „Juletele îmbătrânite sărută cu exces de zel” („La operă”); e vânturată de „bărbaţi cu feţe arlechine”, iar „Mioara nu ne mai vorbeşte. Noi învăţat-am a o vinde”(„Tot ce moare mare”); ne trezim cu gândul că „ce-am vrut e fum, e scrum ce am visat”; sau: „E mult vacarmul în tăcere şi mult e haosu-n sistem” („Întuneric”); sau: „putoarea ce se-mbracă-n parfum de trandafir” („Tăcere de aur”); iar mai sus de bâlci şi de agora / stă Iuda cel ateizat, / ne măsoară vorba şi ogorul / şi ne scoate duhul la mezat… // Fă-mă, Doamne, vierme-n dud cuminte / Să depăn din trecătoru-mi corp / numai pentru fraţii mei cuvinte. / Tari. Să-şi rupă clanţul orice corb” („Rugă de tăcere”); sau: „Îţi scriu scrisori. Curtez cutii poştale, / ci trupul tău de-alături nu-l observ… / Iubito, ce-i cu simţurile tale / de-mi lasă-n pace resemnatul nerv?” („Parol!”); „ispitei spiritu-i rezistă / şi răsfoim ca somnifer / literatura realistă / ca vid în loc de adevăr” („Stirpe adormită”). Constatarea e amară: existenţa noastră ca neam e în minus, totul se vinde şi se cumpără:

„Se ia, se dă, se bate-n cifre,
furaţi de pluşi, uităm de minuşi –
ce-a fost un neam, acum recif e
condus de vitregi fii de Minoşi,

…Cotcodăcissimus, amice,
la suveranul cucurig
ce nu-ndrăzneşte să abdice,
căci fără tron la cur i-i frig!”
(„Comerţ”)

„Istoria geloasă” conjugă la modul obiectiv necesitatea de a conştientiza că ţărişoara e scoasă la mezat, iar în poezie a început să intre masiv cotidianul tranziţiei, din care se extrage substanţa brută a unui delir colectiv.

 

3

Se spune că evoluţia unui poet o marchează a doua carte. Din câte se vede astăzi, „Istoria geloasă” l-a făcut să se întoarcă la poezia din placheta de debut. Cea de a treia cărţulie, Cuvintele dintre tăceri (2002), poate fi asemuită cu cel de-al treilea cântec de cocoş, căci poetul pare să se fi „lepădat” de poezie. Argumentul e chiar în această artă poetică:

„Ai obosit să-ţi porţi frumuseţea
prin târgul locuit de orbi
S-au evaporat alifiile care să-ţi
camufleze lehamitea
O cursă o pierzi, în alta cazi Dormi
cât trece prin libertate metempsihoza
amului

Întoarce-te la visul iniţial De acolo
întoarce-te în realitatea din care
nu mai ai unde te-ntoarce
Vei obosi din nou să-ţi tot fluturi
pletele-n vânt
în târgul locuit de negustori de foarfece…”

Oboseala din „Metempsihoza hamului” are legătură directă cu efortul sisific de a lua totul de la început: „Zeii de ieri sunt prin muzee Zeii de azi / mă înscriu la capitolul carne de tun”  („Procesul verbal al speranţei”); „De la o vreme te roade-un vierme. / Fără să-i pese că mai respiri” („Apropo”). Poetul reia materia din placheta de debut: „Libertatea trebuie să existe Dar de unde oare să fie / când ieşi din ou şi intri în colivie?” („Libertatea trebuie să existe”). Disperarea e totală: „Miturile în care am crezut de propriii lor satiri / au fost violate”.

Erosofia e cea din prima tinereţe: „Însă noi existăm între masă, calorifer şi pat / şi mormăim amorezând şi ne ursificăm treptat” („Între calorifer şi pat”); sau: „Ea zicea: «Dvs aţi scris extraordinara poezie cu/ Iubeşte-mă. Sunt foarte obosit?»/ şi eu ziceam: hî-hî… dî-nî-sî… (adică, dns, de-ne-se)/ Şi mi-am dat seama că abia acum am obosit şi că ducă-se/ dracului ea cu tot cu minijupa ei pân-la gât / Las-că cu altă ocazie, îmi ziceam, las-că poate cumva, / poate eventual… frate penise / Vorbeam degeaba… / Eram într-adevăr obosit şi fratele respectiv / n-avea nici o pretenţie…” („Romanţa unor stări incompatibile”); sau: „Sunt prea sărac, prea mic, prea slab, însă insist să am dreptate. / Eşti prea frumoasă ca să-ţi placă acest prozaic paradox. / Memorizează-mă sau uită. Cum uită iute deputatul / că promisese paradisul şi-şi duce ţara-n para-dos…” („Adio şi n-am cuvinte”).

Ineditul plachetei stă în poezia poeziei: „Cuvântul nu-mi mai coincide cu ceea ce spun”, în alt context cuvintele „nu sunt decât o tăcere răcnită”. Exemplare sunt facerea şi prefacerea poeziei postmoderne, însuşi mecanismul de „producere” a textului:

„Nu citi ceea ce va fi scris mai jos
Dacă totuşi insişti şi nu vrei
să mă asculţi şi citeşti
află că nu trebuia s-o faci
pentru că nu aveam de gând
să scriu nimic
acum însă trebuie să scriu ceva
pentru tine aşa cum eşti

Dacă ai ajuns cu cititul până aici
iartă-mă Nu mai scriu în afară
de rimă nici o silabă
Nici!”
(„Nici!”)

Em. Galaicu-Păun, entuziasmat de bijuteria dată, vede, în acest gen de scriitură, un salt calitativ al criteriului poeticităţii: „Nu «cuvântul ce exprimă adevărul», ci «cuvântul (care) nu-mi mai coincide cu ceea ce spun», iată, în două «cuvinte…», un posibil rezumat al evoluţiei limbajelor poetice şi, implicit, a atitudinii creatorului faţă de scris. Adio, inefabil! Bine ai venit între tăceri…” (Em. Galaicu-Păun, „Poetul pertu cu Petru”, „Contrafort”, 2002, nr. 7-8, p. 8), iar N. Leahu identifică aici un model al „discursului poetic postmodern, în care golul semantic se reflectă în transparenţa convenţiei formale (a fiinţei de hârtie) a poemului”. Deosebit de relevant este finalul plachetei:

„…Riscul este imens când refuzi
să mai taci –
când vorbeşte tăcutul s-ar putea
să tacă profetul

Pustiul cel mic a crescut Oaza-i doar
o sculptură în piatră
Arde-i o daltă şi tu, să precizezi
vreo nuanţă
Poemul mic (la-nceput) a crescut
şi se pare că e cam prost,
dar nu sunt sigur dacă asta are
vreo importanţă

Probabil că are Însă odată scris,
Dumnezeu cu el. Păcatu-i spălat de Christ
Poetu-i ca Petru. Trei cocoşi număraţi pân-la ziuă.
Iartă-mă, scrisule cel necitit. Adio”
(„Trei cocoşi număraţi pân-la ziuă”).

Vsevolod Ciornei a pariat aproape exclusiv pe măştile autoficţiuni, pe criza limbajului poetic, pe criza societăţii în derivă, fără îndoială, însemne certe, cum demonstra Alexandru Muşina, a poeziei moderne, dar îşi ia adio de la experimentul său nelipsit de relevanţă, probabil, nu numai din convingerea că riscul este imens când refuzi să mai taci sau motivat de scrisul cel necitit. Să fie un impas al „anti-manifestului” „Nici”?

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>